Devoțional zilnice

Bildad

Aşa se întâmplă tuturor celor ce uită pe Dumnezeu, şi nădejdea celui nelegiuit va pieri. Încrederea lui este zdrobită şi sprijinul lui este o pânză de păianjen. (Iov 8:13-14)

De multe ori, se observă că există diferenţe între cuvintele unui lider spiritual şi faptele acestuia. Pericolul semnalat, aparent secundar în cântarul deciziilor, are efecte devastatoare în alinierea convingerilor în mintea omului.

Bildad se încadrează perfect în analiza noastră. În primele şapte zile predică fără cuvinte. A reuşit să-l consoleze pe Iov prin împreună-simţire. Când a început să vorbească, între tăcerea lui iniţială şi mesajul său s-a ivit o prăpastie. Bildad vede suferinţa ca fiind răspunsul lui Dumnezeu pentru omul rău. El vede în rău şi păcat cauza tuturor problemelor. Un om rău îşi trăieşte viaţa în zone tot mai îndepărtate de cunoaşterea lui Dumnezeu. Siguranţa lui seamănă doar cu o pânză de păianjen. Situaţia lui Iov este cu totul diferită. El era neprihănit şi curat la suflet, iar suferinţa sa era nedreaptă. Cuvintele lui Bildad sunt străine de realitatea din viaţa lui Iov. Astfel, faptele lui de împreună-simţire sunt demolate de ideile lui greşite. Cum se poate?

În primul rând, a „uita de Dumnezeu” nu înseamnă să-i întorci spatele pentru aventurile tale, ci poate fi un fel de indiferenţă faţă de lumea supranaturală. Păianjenul îşi ţese pânza pentru insecte, neţinând cont de forţa altora capabili să-i distrugă opera. Bildad şi-a ţesut convingerile la marginea unei concepţii religioase fisurate. Uneori, refugiul nostru este dat de concepţiile moştenite, bune sau rele, dar incapabile să cuprindă natura infinită a lui Dumnezeu. A rămâne în propriile noastre pânze de păianjen înseamnă să-L scoţi pe Dumnezeu din ecuaţie.

În al doilea rând, „sprijinul” omului rău se bazează în permanenţă pe un proces autonom. Păianjenul nu are nevoie de ajutor exterior pentru a-şi ţese pânza. El o produce natural. În mod similar, Bildad s-a bazat pe naturaleţea actelor ancestrale. Convingerile sunt un corp al trecutului, adunate din ani de experienţă şi educaţie, făurite de bunici şi părinţi. Moştenirea este un act al binecuvântării atâta timp cât nu distruge revelaţia lui Dumnezeu. Ori de câte ori trecutul devine mai valoros decât revelaţia divină, suntem într-un proces de legănare pe o pânză de păianjen. În acest fel, sprijinul nostru nu mai este divin, ci devine autonom.

Prin urmare, a face şi a zice rămâne un teren de luptă dificil. Bildad a eşuat pentru că nu I-a îngăduit lui Dumnezeu să fie suveran peste convingerile sale. Indiferent ce crezi, dă-I lui Dumnezeu libertatea să fie azi marele tău Dumnezeu.

Doru Paraşcineţ, pastor, Conferinţa Transilvania de Nord