Devoțional zilnice

Ce înseamnă „deosebit”? Sunt eu deosebită?

Să nu vă luaţi după chipul veacului acestuia, ci să vă transformaţi prin înnoirea minţii, ca să puteţi deosebi care este voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. – Romani 12:2 (EDCR)

Într-o vineri noaptea pe la ora 1, mi-a venit o idee şi a trebuit să caut sensul cuvântului „deosebit”.

Dicţionarul meu online oferă două definiţii: 1) „care este altfel, care nu este asemenea (cu altul), diferit; 2) „care iese din comun, neobişnuit, special”.

Toată viaţa mea de credinţă am auzit spunându-se că urmaşii lui Dumnezeu formează un „popor deosebit”. Afirmaţia aceasta mă zgâria uneori la ureche şi mă făcea să mă gândesc la apartenenţii cultelor mistice. Nu-mi suna deloc plăcut. Aşa că m-am întrebat: Ce înseamnă să fim deosebiţi în lumea aceasta, potrivit exemplului pe care ni L-a dat Isus în viaţa Sa pe pământ?

A! Atunci mi-am dat seama de un lucru: Isus era deosebit. El a fost ca o gură de aer proaspăt pentru oamenii care trăiau într-o închisoare spirituală. Isus a încălcat norma. Conducătorii bisericii, în majoritatea lor, nu L-au înţeles. Nu priveau cu ochi buni faptul că nu respecta ceremoniile şi tradiţiile lor. Isus era special, ciudat şi probabil că părea uneori excentric. Isus, Mântuitorul lumii, care a intrat în casa unui păgân, era întruchiparea acestei trăsături. El a stat în mijlocul mulţimii şi a vorbit nu despre legi, reguli şi tradiţie, ci despre Dumnezeu Tatăl, despre cer şi despre harul uimitor. El i-a iubit pe păcătoşi.

Deci ce înseamnă a fi deosebit în lumea aceasta? Cred că înseamnă a fi îmbrăcat în harul lui Isus. Cred că o persoană care înţelege pacea ce întrece orice pricepere va fi considerată de alţii deosebită. Lumea aceasta nu înţelege dragostea curată a lui Isus – dragostea care nu renunţă niciodată.

A iubi ca Hristos Isus într-o lume a suferinţei şi a urii, aceasta înseamnă a fi deosebit. Accept provocarea. Mă alătur şi eu!

Joey Lynn Norwood Tolbert