Devoțional zilnice

Cei care plâng vor fi mângâiați

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! (Matei 5:4)

Plânsul despre care este vorba aici înseamnă sincera întristare a inimii din cauza păcatului. Şi când omul este îndemnat să privească la Isus înălţat pe cruce, atunci vede păcătoşenia firii pământeşti. El vede că păcatul a fost cel care L-a biciuit şi răstignit pe Domnul slavei. Vede că, deşi a fost iubit cu o iubire de negrăit, viaţa sa a fost întruchiparea nerecunoştinţei şi a răzvrătirii. El a părăsit pe cel mai bun Prieten al său şi a abuzat de cel mai preţios dar al Cerului. L-a răstignit pentru sine, din nou, pe Fiul lui Dumnezeu şi a străpuns din nou inima aceea însângerată şi lovită. Este despărţit de Dumnezeu printr-un abis de păcat, larg, întunecos şi adânc şi plânge cu inima zdrobită. Un astfel de plâns va fi mângâiat. Dumnezeu ne descoperă vina ca să putem alerga la Hristos şi, prin El, să putem fi eliberaţi de robia păcatului şi să ne bucurăm de libertatea copiilor lui Dumnezeu. În sinceră pocăinţă putem să venim la picioarele crucii şi acolo să depunem poverile noastre. (…)

Cuvintele Mântuitorului au o solie de mângâiere şi pentru aceia care trec prin dureri şi lipsuri. Întristările noastre nu răsar din pământ. „EI (Dumnezeu) nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile 3:33). Când El îngăduie să vină încercări şi greutăţi, face aceasta „pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (Evrei 12:10). Dacă este primită în credinţă, încercarea care pare aşa de amară şi greu de suportat se va dovedi a fi o binecuvântare. Lovitura nemiloasă care veştejeşte bucuriile de pe pământ va fi mijlocul de a ne întoarce privirile spre ceruri. Cât de mulţi sunt aceia care nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Isus dacă întristarea nu i-ar fi făcut să caute mângâierea în El. (…)

Domnul va lucra pentru toţi aceia care îşi pun încrederea în El. Biruinţe preţioase vor fi câştigate de cei credincioşi. Experienţe vor fi făcute. (…) Hristos înalţă inima zdrobită şi sufletul întristat, până când devine locuinţa Sa. (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 16-17)