Devoțional zilnic

Ciupi (2)

Trecuseră deja doi ani de când Ciupi reușise să se întoarcă acasă datorită vitejiei lui. Era respectat și iubit. Ori de câte ori se deschidea ușa, el apărea acolo, gata să mănânce cu poftă ceea ce îi cădea la împărțeală.
Într-o zi, veni în fața ușii, privi cu atenție oala lui în care i se pusese mâncarea, o mirosi dar nu mâncă nimic atunci. Dormi lângă ea și abia spre seară gustă ceva, dar puțin. Zilele treceau si el nu mai mânca deloc. Slăbea zi după zi. Nu au rămas eforturi neîncercate spre binele lui, dar cu toate acestea se stingea încet. L-am îngropat cu durere. Curtea a rămas goală fără el. Nu mai ieșea în întâmpinarea noastră atunci când veneam acasă.

Ciupi s-a dus, dar a lăsat în urma lui o mare enigmă. Ce i-a provocat boala? Ce a pățit? La mai bine de un an după moartea lui am descoperit cauza. Undeva în hambar, în spatele unor utilaje, rămăsese un sac cu îngrășăminte chimice pe care el l-a spart și a început să-i lingă conținutul. Gustul i s-a părut interesant, așa că zi după zi a continuat să lingă acel bulgăre din sac până ce corpul lui a cedat. Am găsit sacul pietrificat și cu o mare scobitură lustruită de limba lui Ciupi. Săracul… El nu a știut că aceasta îi va face rău.

Îți plac și ție unele „bunătățuri” despre care știi că nu îți fac bine?

Tu ai multă înțelepciune pe care o poți folosi. Ciupi nu o avea. Așa că te rog, folosește-ți înțelepciunea pentru binele tău!

„Pentru că acolo au îngropat pe poporul apucat de poftă.” (Numeri 11: 34 u.p.)

Ionel Indricău, Director Exploratori, Conferința Banat