Dumnezeu

DUMNEZEIREA

Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate a trei Persoane coexis­tând din veşnicie. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotcunoscător, mai presus de toate şi pretutindeni prezent. El este infinit şi mai presus de înţelegerea umană, dar cunoscut totuşi prin faptul că li S-a descoperit oamenilor. El este pentru totdeauna demn de închinare, adorare şi slujire din partea întregii lumi create. (Deut. 6,4; Matei 28,19; 2 Cor. 13,14; Ef. 4,4-6; 1 Petru 1,2; 1 Tim. 1,17; Apoc. 14,7)

La Calvar, aproape toţi L-au părăsit pe Hristos. Doar puţini au recunoscut cine era Isus cu adevărat. Printre ei s-au aflat tâlharul muribund care L-a numit Domn (Luca 23,42) şi soldatul roman care a spus: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 15,39).

Când Ioan scria: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11), el nu se gândea numai la mulţimea de la cruce ori numai la poporul Israel, ci la fiecare generaţie de oameni care a trăit în această lume. În afară de o mână de oameni, întreaga omenire, asemenea acelei mulţimi de la Calvar, nu L-a recunoscut în Isus Hristos pe Dumnezeul şi Mântuitorul ei. Acest refuz – cel mai mare şi mai tragic din istoria omenirii – arată că oamenii au o înţelegere complet greşită despre Dumnezeu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Multele teorii care încearcă să-L explice pe Dumnezeu şi mul­tele argumente pro sau contra existenţei Sale demonstrează că înţelepciunea omenească nu poate să pătrundă Divinitatea. A te baza numai pe înţelepciunea omenească pentru a învăţa despre Dumnezeu este ca şi când ai folosi o lupă pentru a cerceta constelaţiile. De aceea, pentru mulţi, înţelepciunea lui Dumnezeu este o „înţelepciune ascunsă” (1 Cor. 2,7). Pentru ei, Dumnezeu este o taină. Pavel scria: „Înţelepciunea lui Dumnezeu pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2,8).

Una dintre poruncile de bază ale Scripturilor este aceea de a-L iubi pe „Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mat. 22,37; Deut. 6,5). Noi nu putem iubi pe cineva despre care nu ştim nimic, totuşi chiar nici cercetând nu putem afla lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu (Iov 11,7). Atunci cum Îl vom putea cunoaşte şi iubi pe Creator?

Dumnezeu poate fi cunoscut. Înţelegând situaţia nenorocită a fiinţelor umane, Dumnezeu, în iubirea şi compasiunea Sa, ni S-a des­coperit prin Biblie. Ea dezvăluie faptul că, în esenţă, „creştinismul nu este relatarea căutării lui Dumnezeu de către om, ci este rezultatul descoperirii pe care Dumnezeu ne-a oferit-o cu privire la Sine şi la planurile Sale cu omul”.[1] Această revelare a Sa este menită să ridice o punte peste abisul dintre o lume răzvrătită şi un Dumnezeu iubitor.

Manifestarea celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu s-a concretizat în suprema Sa revelaţie, Isus Hristos, Fiul Său. Prin Isus, noi Îl putem cunoaşte pe Tatăl, aşa cum declara Ioan: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să-L cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5,20).

Şi Domnul Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

Aceasta este o veste bună. Deşi este o imposibilitate să-L cunoşti în totalitate pe Dumnezeu, Scriptura ne permite o cunoaştere practică a Lui, ceea ce pentru noi este suficient ca să intrăm într-o relaţie mântuitoare cu El.

Cum se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte cunoaşteri, cunoaşterea lui Dumnezeu este în aceeaşi măsură o problemă a inimii, cât este şi a minţii. Ea implică întreaga persoană, nu numai intelectul. Trebuie să existe o deschidere faţă de Duhul Sfânt şi o dispoziţie de a face voia lui Dumnezeu (Ioan 7,17; Mat. 11,27). Domnul Isus a spus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5,8).

Deci, cei ce nu cred, nu-L pot înţelege pe Dumnezeu. Pavel exclama: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci, întrucât lumea cu înţelepciunea ei nu L-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1,20.21).

Calea prin care noi învăţăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu din Biblie diferă de toate celelalte metode de a acumula cunoştinţe. Noi nu ne putem situa mai presus de Dumnezeu şi nu Îl putem trata ca pe un obiect supus analizei şi măsurătorilor. În căutarea după o cunoaştere a lui Dumnezeu, noi trebuie să ne supunem autorităţii descoperirii pe care El ne-a dat-o despre Sine – Biblia. Deoarece Biblia este propriul său interpret, noi trebuie să ne supunem principiilor şi metodelor pe care ea le oferă. Fără aceste linii călăuzitoare biblice, noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.

De ce atât de mulţi oameni din timpul Domnului Hristos nu L-au văzut în Isus pe Dumnezeul care li Se descoperea? Pentru că, refuzând să se supună călăuzirii Duhului Sfânt prin Scripturi, ei au interpretat greşit solia lui Dumnezeu şi L-au crucificat pe Mântuitorul lor. Dificultatea nu a fost la nivelul inteligenţei. Închiderea inimii lor a fost cea care le-a întunecat mintea, ducând la pierdere veşnică.

Existenţa lui Dumnezeu

Există două izvoare principale de dovezi ale existenţei lui Dumnezeu: cartea naturii şi Scripturile.

Dovezi din lumea creată. Oricine Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin natură şi prin experienţa umană. David scria: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19,1). Ioan susţinea că revelaţia lui Dumnezeu, inclusiv natura, luminează pe oricine (Ioan 1,9). Iar apostolul Pavel afirma că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii” (Rom. 1,20).

Dovezi ale existenţei lui Dumnezeu se văd şi în comportamentul uman. În practicile religioase ale atenienilor care se închinau „unui dumnezeu necunoscut”, apostolul Pavel a văzut dovada unei credinţe în Dumnezeu. El spunea: „Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17,23). Pavel spunea, de asemenea, că şi comportamentul celor ce nu erau creştini vorbea despre mărturia din „cugetul lor” şi arăta că Legea lui Dumnezeu este scrisă „în inimile lor” (Rom. 2,14.15). Această intuiţie, că Dumnezeu există, o au chiar şi cei care nu au acces la Biblie. Această revelare generală a lui Dumnezeu a dus la un număr de argumente raţionale clasice în favoarea existenţei lui Dumnezeu.[2]

Dovezi din Scriptură. Biblia nu argumentează existenţa lui Dumnezeu. Ea pleacă de la aceasta ca de la un fapt acceptat. Textul de debut al Sfintelor Scripturi declară că „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1,1). Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind Creator, Susţinător şi Conducător a toată creaţia. Revelarea lui Dumnezeu prin creaţie este atât de puternică, încât nu există nicio scuză pentru ateism, care apare prin reprimarea adevărului divin sau într-o minte ce refuză să recunoască dovezile că Dumnezeu există (Ps. 14,1; Rom. 1,18-22.28).

Există suficiente dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu, dovezi care să convingă pe oricine caută, în mod serios, să descopere adevărul cu privire la El. Cu toate acestea, credinţa este o condiţie necesară, pentru că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evr. 11,6).

Cu toate acestea, credinţa în Dumnezeu nu este oarbă. Ea se bazează pe suficiente dovezi, pe care le găsim în descoperirea lui Dumnezeu atât prin Scripturi, cât şi prin natură.

Dumnezeul Scripturii

Biblia aduce la cunoştinţa oamenilor calităţile esenţiale ale lui Dumnezeu, prin numele Sale, prin ceea ce face El şi prin atributele Sale.

Numele lui Dumnezeu. În vremea când Scripturile au fost scrise, numele avea un rol important, pe care încă îl are şi astăzi în Orient. În acele locuri, numele exprimă caracterul celui ce-l poartă, adevărata lui natură şi identitate. Importanţa numelor lui Dumnezeu, care dezvăluie natura Sa, caracterul şi calităţile Sale, este demonstrată în porunca Sa: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului Tău” (Ex. 20,7). David cânta: „Voi cânta Numele Domnului, numele Celui Preaînalt” (Ps. 7,17). „Numele Lui este sfânt şi înfricoşat” (Ps. 111,9). „Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălţat” (Ps. 148,13).

Numele ebraice El şi Elohim (Dumnezeu) exprimă puterea divină a lui Dumnezeu. Ele Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Cel Tare şi Pu­ternic, Dumnezeul creaţiei (Gen. 1,1; Ex. 20,2; Dan. 9,4). Elyon (Cel Preaînalt) şi El Elyon (Dumnezeul cel Preaînalt) îndreaptă atenţia spre înalta poziţie a lui Dumnezeu (Gen. 14,18-20; Is. 14,14). Adonai (Domnul) Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca pe un Conducător atotpu­ternic (Is. 6,1; Ps. 35,23). Aceste nume subliniază caracterul trans­cendent şi maiestatea lui Dumnezeu.

Alte nume exprimă faptul că Dumnezeu este dispus să intre în legătură cu oamenii. Shaddai (Cel Atotputernic) şi El Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic) Îl înfăţişează pe Dumnezeul cel Atotputernic, sursa binecuvântării şi a mângâierii (Ex. 6,3: Ps. 91,1). Numele Yahweh,[3] tradus cu Iehova sau Domnul, subliniază legământul lui Dumnezeu, credincioşia şi harul Său (Ex. 15, 2.3; Osea 12,5.6). În Exod 3,14, Yahweh Se prezintă pe Sine ca fiind „Eu sunt Cel ce sunt” sau „Voi fi ceea ce voi fi”, arătând legătura Sa neschimbătoare cu poporul Său. În unele ocazii, Dumnezeu S-a descoperit chiar într-un mod mai intim, ca „Tată” (Deut. 32,6; Is. 63,16; Ier. 31,9; Mal. 2,10), în timp ce pe Israel îl numea „fiul Meu, întâiul Meu născut” (Exod 4,22; Deut. 32,19).

Cu excepţia numelui Tată, numele din Noul Testament atribuite lui Dumnezeu poartă semnificaţii echivalente numelor din Vechiul Testament. În Noul Testament, Isus foloseşte numele Tată, pentru a ne aduce într-o legătură mai strânsă şi personală cu Dumnezeu (Mat. 6,9; Marcu 14,36: Rom. 8,15; Gal. 4,6).

Ceea ce face Dumnezeu. Scriitorii Bibliei şi-au luat mai mult timp să descrie activitatea lui Dumnezeu decât fiinţa Sa. Dumnezeu este prezentat ca fiind Creator (Gen. 1,1; Ps. 24,1.2), Susţinător al lumii (Evrei 1,30), Răscumpărător şi Mântuitor (Deut. 5,6; 2 Cor. 5,19), purtând povara pentru destinul final al omenirii. El face planuri (Is. 46,11), spune mai dinainte ce are să se întâmple (Is. 46,10) şi face promisiuni (Deut. 15,6; 2 Petru 3,9). El iartă păcatele (Ex. 34,7) şi, de aceea, merită să-I aducem închinarea noastră (Apoc. 14,6.7). În final, Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Conducător, „Împărat veşnic, nemuritor, nevăzut, singurul Dumnezeu” (1 Tim. 1,17). Faptele Sale Îi confirmă statutul de Dumnezeu personal.

Atributele lui Dumnezeu. Scriitorii Bibliei aduc informaţii suplimentare cu privire la esenţa lui Dumnezeu, prin mărturiile lor cu privire la atributele Sale divine.

Atributele netransmisibile ale lui Dumnezeu cuprind aspecte ale naturii Sale divine ce n-au fost date fiinţelor create. Dumnezeu există prin Sine Însuşi, căci El are „viaţa în Sine” (Ioan 5,26). El este independent în voinţa (Ef. 1,5) şi în puterea Sa (Ps. 115,3). El este atotcu­noscător (Iov 37,16; Ps. 139,1-18; 147,5; 1 Ioan 3,20), deoarece, fiind Alfa şi Omega (Apoc. 1,8), El cunoaşte de la început sfârşitul lu­cru­rilor (Is. 46,9-11).

Dumnezeu este omniprezent (Ps. 139,7-12; Evr. 4,13), depăşind limitele spaţiului. Cu toate acestea, El este pe deplin prezent în orice parte a spaţiului; El este veşnic (Ps. 90,2; Apoc. 1,8), trecând dincolo de barierele timpului, totuşi fiind pe deplin prezent în fiecare moment al timpului.

Dumnezeu este omnipotent – sau atotputernic. Faptul că nimic nu este imposibil pentru El ne asigură că El aduce la îndeplinire tot ceea ce-Şi propune (Dan. 4,17.25.35; Mat. 19,26; Apoc. 19,6). El este imuabil – sau neschimbător – pentru că este perfect, desăvârşit. El spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Mal. 3,6; Ps. 33,11; Iacov 1,17). Deoarece, într-un anumit sens, Îl definesc pe Dumnezeu, aceste atribute sunt netransmisibile.

Atributele lui Dumnezeu care sunt transmisibile pornesc din interesul Său plin de iubire faţă de omenire. Ele cuprind iubirea (Rom. 5,8), harul (Rom. 3,24), mila (Ps. 145,9), răbdarea (2 Petru 3,15), sfinţenia (Ps. 99,9), neprihănirea (Ezra 9,15; Ioan 17,25), dreptatea (Apoc. 22,12) şi adevărul (1 Ioan 5,20). Aceste daruri vin numai îm­preună cu Dătătorul.

Suveranitatea lui Dumnezeu

Scriptura vorbeşte în mod clar despre suveranitatea lui Dumnezeu: „El face ce vrea… şi nimeni nu poate să-I zică: ’Ce faci?’” (Dan. 4,35). „Căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apoc. 4,11). „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ” (Ps. 135,6). Astfel Solomon a putut să spună: „Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea” (Prov. 21,1). Pavel, conştient de suveranitatea lui Dumnezeu, scria: „Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi” (Fapte 18,21; vezi şi Rom. 15,32), în timp ce Iacov sfătuia: „Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: ‘Dacă va vrea Domnul’” (Iacov 4,15).

Predestinaţia şi libertatea omului. Scriptura dezvăluie faptul că Dumnezeu deţine controlul total asupra lumii. El i-a „hotărât mai dinainte (i-a predestinat – KJV) pe oameni să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8,29.30), să fie adoptaţi ca fii şi fiice ale Sale şi să obţină astfel o moştenire (Ef. 1,4.5.11.12). Ce implicaţii are asupra libertăţii omului o asemenea suveranitate?

Verbul „a predestina” înseamnă „a hotărî mai dinainte soarta cuiva, a urzi, a sorti”. Unii susţin că aceste pasaje ne învaţă că Dumnezeu îi alege în mod arbitrar pe unii pentru mântuire, iar pe alţii pentru pieire, indiferent de propria lor alegere. Dar o studiere a contextului acestor pasaje arată că apostolul Pavel nu ne vorbeşte despre excluderea arbitară a unora de către Dumnezeu.

Direcţia acestei argumentări este clară: acceptarea, nu respin­gerea. Biblia declară în mod explicit că Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2,4). El „doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”
(2 Petru 3,9). Nu există nicio dovadă că Dumnezeu a decretat ca unele persoane să fie pierdute; un astfel de decret ar nega Calvarul, unde Domnul Isus a murit pentru toţi oamenii. Cuvântul „oricine” din textul: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16) înseamnă că oricine poate fi mântuit.

„Faptul că voinţa liberă a omului este factorul determinant în des­tinul său este evident din faptul că Dumnezeu prezintă continuu urmările ascultării şi ale neascultării şi îi cere păcătosului să aleagă ascultarea şi viaţa (Deut. 30,19; Iosua 24,15; Is. 1,16.20; Apoc. 22,17) şi din faptul că este posibil pentru credincios ca, după ce a primit şi a gustat darul ceresc, să cadă şi să fie pierdut (1 Cor. 9,27; Gal. 5,4: Evrei 6,4-6; 10,29).

Dumnezeu poate prevedea ce alegere va face fiecare persoană, dar această cunoaştere mai dinainte a Sa nu determină ce anume alegere va fi făcută. […] Predestinaţia biblică constă în hotărârea sau planul lui Dumnezeu ca toţi aceia care aleg să creadă în Hristos să fie mântuiţi” (Ioan 1,12; Ef. 1,4-10).[4]

Atunci ce vrea să spună Scriptura când afirmă despre Dumnezeu că „pe Iacov l-am iubit şi pe Esau l-am urât” (Rom. 9,13) şi că El a „împietrit inima faraonului” (vers. 17, 18, 15, 16; Ex. 9,16; 4,21)? Contextul acestor versete arată că subiectul lui Pavel este misiunea, şi nu mântuirea. Răscumpărarea este la dispoziţia tuturor oamenilor, dar Dumnezeu alege anumite persoane pentru misiuni speciale. Mântuirea a fost în mod egal posibilă pentru Iacov şi Esau, dar Dumnezeu l-a ales pe Iacov, nu pe Esau, să fie linia prin care El să ducă lumii solia mântuirii. Dumnezeu Îşi exercită suveranitatea prin strategia misiunii Sale.

Când Scriptura spune că Dumnezeu a împietrit inima faraonului, prin această expresie I se atribuie lui Dumnezeu ceea ce El îngăduie să se întâmple, şi nu exprimă faptul că El doreşte sau porunceşte res­pectivul lucru. Răspunsul negativ al faraonului la apelul lui Dumnezeu ilustrează respectul lui Dumnezeu faţă de libertatea de alegere a omului.

Preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea omului. Unii cred că, în legătura Sa cu oamenii, Dumnezeu nu are cunoştinţă de alegerea lor, înainte ca aceasta să aibă loc – că Dumnezeu cunoaşte une­le evenimente viitoare, cum ar fi a Doua Venire, mileniul, reface­rea Pământului, dar că El nu are nicio idee cine va fi mântuit. Ei consideră că legătura dinamică a lui Dumnezeu cu omenirea ar fi în pericol, dacă El ar şti tot ce se întâmplă din veşnicie în veşnicie. Unii sugerează ideea că El S-ar plictisi dacă ar şti sfârşitul de la început.

Dar faptul că Dumnezeu ştie ce va face o persoană nu influenţează cu nimic alegerile făcute de aceasta, după cum faptul că un istoric ştie ce au făcut oamenii în trecut nu influenţează cu nimic acţiunile lor. După cum un aparat de fotografiat înregistrează o scenă, dar nu o schimbă, tot aşa preştiinţa priveşte în viitor, fără să-l schimbe. Preştiinţa Dumnezeirii nu violează niciodată libertatea omului.

Dinamica internă a Dumnezeirii

Există un singur Dumnezeu? Cum rămâne atunci cu Domnul Hristos şi cu Duhul Sfânt?

Unicitatea lui Dumnezeu. În contrast cu popoarele vecine păgâne, Israel credea că există un singur Dumnezeu (Deut. 4,35; 6,4; Is. 45,5; Zah. 14,9). Noul Testament subliniază, de asemenea, unicitatea lui Dumnezeu (Marcu 12,29-32; Ioan 17,3; 1 Cor. 8,4-6; Ef. 4,4-6;
1 Tim. 2,5). Acest accent pus pe monoteism nu contrazice conceptul creştin de Dumnezeu trinitar, sau Trinitate – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – ci, dimpotrivă, confirmă faptul că nu există un panteon al diferitelor zeităţi.

Pluralitate în cadrul Dumnezeirii. Deşi Vechiul Testament nu afirmă în mod explicit că Dumnezeu este triunic, se fac aluzii la o pluralitate în cadrul Dumnezeirii. Adesea, Dumnezeu foloseşte pro­numele la plural, de exemplu: „Să facem om după chipul Nostru” (Gen. 1,26); „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi” (Gen. 3,22); „Haidem să Ne pogorâm” (Geneza 11,7). Adesea, Îngerul Domnului este identificat cu Dumnezeu. Arătându-i-Se lui Moise, Îngerul Domnului a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ex. 3,6).

Diferite referiri disting Duhul lui Dumnezeu de Dumnezeu. În istoria creaţiei, ni se spune că „Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Gen. 1,2). Unele texte nu numai că se referă la Duhul Sfânt, ci includ o a treia Persoană în lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu: „Şi acum, Domnul Dumnezeu [Tatăl] M-a trimis [Fiul lui Dumnezeu] cu Duhul Său [Duhul Sfânt]” (Is. 48,16). „Am pus [Tatăl] Duhul Meu [Duhul Sfânt] peste El [Mesia]; El va vesti neamurilor judecata” (Is. 42,1).

Relaţiile din cadrul Dumnezeirii. Prima venire a Domnului Hristos ne oferă o viziune mult mai clară asupra trinităţii lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan exprimă faptul că Dumnezeirea este alcătuită din Dumnezeu Tatăl (vezi cap. 3 al cărţii de faţă), Dumnezeu Fiul (cap. 4) şi Dumnezeu Duhul Sfânt (cap. 5) – o unitate a trei Persoane, coexistând din veşnicie, având o relaţie unică şi tainică.

  1. O legătură de iubire. Când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34), Isus Hristos suferea din cauza înstrăinării de Tatăl Său, generată de păcat. Păcatul a frânt legătura originară a omenirii cu Dumnezeu (Gen. 3,6-10; Is. 59,2). În ultimele Sale ore, Isus, Cel care n-a cunoscut păcat, a devenit păcat pentru noi. Luând asupra Sa păcatul nostru, luând locul nostru, El a suportat separarea de Dumnezeu, care era partea noastră – şi a murit în consecinţă.

Păcătoşii nu vor înţelege niciodată ce a însemnat moartea lui Isus pentru Dumnezeire. Din veşnicie, Isus fusese cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfânt. Ei au coexistat din veşnicie, în totală dăruire de sine şi iubire unul faţă de altul. Faptul de a fi împreună pentru o perioadă atât de lungă vorbeşte de la sine despre iubirea perfectă, absolută ce exista înăuntrul Dumnezeirii. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8) înseamnă că fiecare trăia pentru ceilalţi, cunoscând astfel o completă împlinire şi fericire.

Iubirea este definită în 1 Corinteni 13. Unii s-ar putea întreba cum se manifestă răbdarea sau îndelunga răbdare în cadrul Dumnezeirii, care are o legătură desăvârşită de iubire. Răbdarea a fost necesară prima oară, atunci când Dumnezeu a avut de-a face cu îngerii răzvră­tiţi şi, mai târziu, cu fiinţele umane îndărătnice.

Nu există nicio distanţă între Persoanele Treimii divine. Toate trei sunt divine şi au în comun puterile şi calităţile divine. În organizaţiile omeneşti, autoritatea supremă o deţine o singură persoană – un preşedinte, împărat sau prim-ministru. În Dumnezeire, autoritatea supremă o deţin toţi cei trei membri ai ei.

În timp ce Dumnezeirea nu este una în persoană, Dumnezeu este una în scop, în spirit şi în caracter. Această unitate nu şterge personalităţile distincte ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Şi nici sepa­rarea personalităţilor din cadrul Dumnezeirii nu distruge adevărul monoteist al Scripturilor, că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu.

  1. O relaţie de lucru. În cadrul Dumnezeirii, există o relaţie funcţională. Dumnezeu nu repetă o acţiune fără să fie necesar. Ordinea este prima lege a cerului şi Dumnezeu lucrează în mod ordonat. Această ordine decurge din Dumnezeire şi păstrează unitatea din cadrul acesteia. Tatăl acţionează ca sursă, Fiul, ca mijlocitor, iar Duhul Sfânt, ca realizator.

Întruparea demonstrează foarte frumos spiritul de colaborare dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Tatăl L-a dat pe Fiul Său, Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, şi Duhul Sfânt L-a conceput pe Isus (Ioan 3,16; Mat. 1,18.20). Cuvintele pe care îngerul i le-a spus Mariei arată în mod clar conlucrarea Treimii divine în taina întrupării lui Dumnezeu în om: „Îngerul i-a răspuns: ‘Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu’” (Luca 1,35).

Fiecare membru al Treimii divine a fost prezent la botezul Domnului Hristos: Tatăl dând încurajare (Mat. 3,17), Domnul Hristos dându-Se pe Sine ca să fie botezat, ca exemplu pentru noi (Mat. 3,13-15), şi Duhul Sfânt dându-Se pe Sine lui Hristos, ca să-I dea putere (Luca 3,21-22).

Către sfârşitul vieţii Sale pe pământ, Isus Hristos a promis că Îl va trimite pe Duhul Sfânt ca Sfătuitor, ca Ajutor (Ioan 14,16). Câteva ore mai târziu, atârnând pe cruce, Isus a strigat către Tatăl Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27,46). În acele momente culminante pentru istoria mântuirii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au fost implicaţi cu toţii, solidari.

Astăzi, Tatăl şi Fiul vin în legătură cu noi prin Duhul Sfânt. Domnul Isus a spus: „Când va veni Mângâietorul pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine” (Ioan 15,26). Tatăl şi Fiul L-au trimis pe Duhul Sfânt ca să i-L dezvăluie fiecărei persoane pe Hristos. Marea sarcină a Treimii divine este aceea de a-L aduce pe Dumnezeu şi cunoaşterea lui Hristos la oricine (Ioan 17,3) şi de a-L face pe Isus prezent şi real (Mat. 28,20; Evr. 13,5). Cei credincioşi sunt aleşi pentru mântuire, spunea Petru, „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1 Petru 1,2).

Binecuvântarea apostolică le include pe toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii: „Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Cor. 13,14). Domnul Hristos Se află în capul listei. Punctul de contact al lui Dumnezeu cu omenirea a fost şi este Isus Hristos – Dumnezeu care a devenit om. Deşi toate cele trei Persoane ale Treimii colaborează în lucrarea mântuirii, numai Domnul Isus a trăit ca om, a murit ca om şi a devenit Mântuitorul nostru (Ioan 6,47; Matei 1,21; Fapte 4,12). Dar, pentru că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine”
(2 Corinteni 5,19), Dumnezeu poate, de asemenea, să fie numit Mântuitor al nostru (Tit 3,4), căci El ne-a mântuit prin Isus Hristos, Mântuitorul (Efeseni 5,23; Filipeni 3,20; Tit 3,6).

În această relaţie funcţională, diferitele Persoane ale Dumnezeirii îndeplinesc sarcini diferite pentru mântuirea omului. Lucrarea Duhului Sfânt nu adaugă nimic la eficienţa jertfei ispăşitoare pe care Isus Hristos a adus-o pe cruce. Prin Duhul Sfânt, ispăşirea obiectivă de la cruce este asumată subiectiv de fiecare om, în măsura în care Hristos  – Cel care a făcut ispăşirea – este adus înăuntrul omului în cauză. Astfel se face că Pavel vorbeşte despre „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1,27).

Punctul central, mântuirea

Biserica primară boteza credincioşii în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mat. 28,19). Dar, deoarece iubirea şi planul lui Dumnezeu au fost făcute cunoscute prin Isus Hristos, Biblia se concentrează asupra Lui. El este speranţa ce se prefigura în dife­ritele sacrificii şi sărbători din Vechiul Testament. El este Acela care Se află în miezul evenimentelor relatate în Evanghelii. El este Vestea Bună, vestită de apostoli în predicile şi scrierile lor – fericita nădejde. Vechiul Testament priveşte spre venirea Lui; Noul Testament redă prima Sa venire şi priveşte înainte spre revenirea Lui.

Domnul Hristos, Mediatorul între Dumnezeu şi noi, ne uneşte astfel cu Dumnezeirea. Isus este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Vestea Bună este concentrată într-o Persoană, nu în nişte ritualuri. Ea are de-a face cu o relaţie, o legătură personală, nu numai cu nişte reguli – căci creştinismul este Hristos. În El, noi găsim esenţa, conţinutul şi contextul întregului adevăr şi al vieţii.

Privind la cruce, noi privim în inima lui Dumnezeu. De pe acel instrument de tortură, El a revărsat iubirea Sa pentru noi. Prin Hristos, iubirea Dumnezeirii umple inimile noastre suferinde şi goale. Isus Hristos atârnă acolo ca dar al lui Dumnezeu şi înlocuitor al nostru. La Calvar, Dumnezeu a coborât până la cel mai de jos nivel al pământului, pentru a ne întâlni; dar pentru noi este cel mai înalt loc în care putem ajunge. Când noi mergem la Golgota, înseamnă că am atins punctul cel mai înalt la care putem urca spre Dumnezeu.

La cruce, Treimea divină a realizat suprema manifestare a altruismului. Acolo a avut loc completa revelare a lui Dumnezeu. Hristos a devenit om, ca să moară pentru oameni. El a conside­rat că iubirea faţă de noi e mai valoroasă decât existenţa Sa. Acolo, Domnul Hristos a devenit „neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea” noastră (1 Cor. 1,30). Orice valoare sau importanţă avem sau vom avea vreodată, o datorăm jertfei Sale pe cruce.

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul crucii. Domnul Hristos a dezvăluit în faţa universului iubirea infinită a Dumnezeirii şi puterea ei mântuitoare; El a revelat un Dumnezeu în trei Persoane, care a fost dispus să treacă prin agonia despărţirii, datorită unei iubiri necondiţionate pentru o planetă răzvrătită. De la această cruce, Dumnezeu ne face invitaţia Sa plină de iubire: Să ne împăcăm şi „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va întări inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4,7).

[1] Gordon R. Lewis, Decide for Yourself: A Theological  Workbook  (Downers Grove, IL: Inter Varsity Press, 1978) p. 15

[2] Acestea sunt: argumentele cosmologice, teologice, ontologice, antropologice şi religioase. Vezi şi T. H. Jemison, Christian Beliefs (Mountain View, CA: Pacific Press, 1959) p. 72; R. Rice, The Reign of God  (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 1985), p. 53-56. Aceste argumente nu dovedesc existenţa lui Dumnezeu, dar arată că existenţa lui Dumnezeu este o posibilitate reală. În ultimă instanţă, convingerea în existenţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă.

[3] Yahweh este o „transliterare ipotetică” a numelui sacru al lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Ex. 3,14.15; 6,3). Cuvântul original ebraic conţinea cele patru consoane Y H W H. În decursul timpului, de teama de a nu profana numele lui Dumnezeu, iudeii au refuzat să pronunţe cu glas tare acest nume. În schimb, ori de câte ori apărea Y H W H, ei obişnuiau să citească Adonai. În secolele al VII-lea şi al VIII-lea d.Hr., când au fost introduse vocalele în cuvintele ebraice, masoreţii au adăugat vocalele de la Adonai la consoanele Y H W H. Combinaţia a dat cuvântul Iehova. Unele traduceri preferă cuvântul Yahweh (Biblia de la Ierusalim) sau Domnul. (Vezi S. H. Horn, Seventh-day Adventist Bible Dictionary, Don F. Neufeld, ed., [Washington D.C.: Review and Herald, 1979], p. 1192, 1193.)

[4] „Predestination” (Predestinaţia) Seventh-day Adventist Encyclopedia, D. F. Neufeld, ed., (Washington D.C.: Review and Herald, 1976), p. 1144