Dumnezeu

Dumnezeu Tatăl

Dumnezeu Tatăl cel veşnic este Creatorul, Izvorul, Susţinătorul şi Stăpânul întregii lumi create. El este drept şi sfânt, milos şi îndurător, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie. Calităţile şi capacităţile manifestate în Fiul şi Duhul Sfânt sunt, de asemenea, manifestări ale Tatălui. (Gen. 1,1; Apoc. 4,11; 1 Cor. 15,28; Ioan 3,16; 1 Ioan  4,8; 1 Tim. 1,17; Exod 34,6.7; Ioan 14,9)

Marea zi a judecăţii începe. Tronuri de foc, cu roţi în flăcări, sunt aduse şi aşezate la locul lor. Cel Îmbătrânit de Zile Îşi ocupă locul. Maiestuos în înfăţişare, El prezidează completul de judecată. Prezenţa Sa copleşitoare pătrunde vasta asistenţă din sala de ju­de­cată. O mare mulţime de martori stă înaintea Lui. Judecata începe, cărţile sunt deschise şi se trece la examinarea raportului vieţii fiecărui om (Dan. 7,9.10).

Întregul univers a aşteptat acest moment. Dumnezeu Tatăl va aduce la îndeplinire judecata Sa împotriva oricărei nelegiuiri. Sentinţa este dată: „Şi le-a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt” (Dan. 7,22). Cuvinte de laudă, pline de bucurie şi mulţumire şi-au făcut auzite ecourile în tot cerul. Caracterul lui Dumnezeu este văzut în toată slava Sa, iar Numele Său minunat este reabilitat în tot universul.

 

Puncte de vedere cu privire la Tatăl

Dumnezeu Tatăl a fost şi este adesea înţeles greşit. Mulţi cunosc misiunea Domnului Hristos pe pământ în favoarea omenirii şi rolul Duhului Sfânt în viaţa individului, dar ce anume are de-a face Tatăl cu noi? Este El, în contrast cu milostivul Său Fiu şi cu Duhul Sfânt, cu totul îndepărtat de pământul nostru, Stăpânul absent, nemişcata Cauză Primară?

Sau este El, aşa cum gândesc unii, „Dumnezeul Vechiului Testament” – un Dumnezeu al răzbunării, caracterizat de dictonul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Mat. 5,38; vezi şi Ex. 21,24)? Este El un Dumnezeu pretenţios, care cere perfecţiunea cu orice preţ? Sau un Dumnezeu care stă într-un contrast izbitor cu descrierea din Noul Testament, care insistă pe întoarcerea celuilalt obraz şi pe mersul unei mile în plus  (Mat. 5,39-41)?

Dumnezeu Tatăl în Vechiul Testament

Unitatea Vechiului şi a Noului Testament şi a Planului lor comun de Mântuire este demonstrată de faptul că acelaşi Dumnezeu vorbeşte şi acţionează în ambele Testamente, pentru mântuirea poporului Său. „După ce le-a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile” (Evr. 1,1.2). Deşi face aluzie la Persoanele Dumnezeirii, Vechiul Testament nu le diferenţiază. Dar Noul Testament exprimă clar faptul că Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost activ în procesul de creaţie (Ioan 1,1-3.14; Col. 1,16), precum şi faptul că El a fost Dumnezeul care L-a scos pe Israel din Egipt (1 Cor. 10,1-4; Ex. 3,14; Ioan 8,58). Ceea ce spune Noul Testament despre rolul Domnului Hristos în lucrarea de creaţie şi în Exod sugerează faptul că şi Vechiul Testament ne înfăţişează adesea, prin intermediul Fiului, portretul lui Dumnezeu Tatăl. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5,19). Vechiul Testament Îl descrie pe Tatăl în următorii termeni:

Un Dumnezeu milostiv. Nicio fiinţă umană păcătoasă nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Exod 33,20). Noi nu avem o fotografie a chipului Său. Dumnezeu Şi-a demonstrat caracterul prin actele Sale de milă şi prin tabloul verbal pe care l-a făcut cunoscut în prezenţa lui Moise: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu-l socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam” (Ex. 34,6.7; Evr. 10,26.27). Cu toate acestea, mila nu iartă orbeşte, ci este călăuzită de principiul dreptăţii. Aceia care resping mila Sa culeg pedeapsa Sa pentru nelegiuire.

La Sinai, Dumnezeu Şi-a exprimat dorinţa de a fi Prietenul lui Israel, de a fi cu ei. El i-a spus lui Moise: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Ex. 25,8). Pentru că era locul reşedinţei lui Dumnezeu aici, pe pământ, acest sanctuar a devenit punctul central al vieţii şi experienţei religioase a lui Israel.

Un Dumnezeu al legământului. Nerăbdător să stabilească legături trainice, Dumnezeu a încheiat legăminte solemne cu persoane ca Noe (Gen. 9,1-17) şi Avraam (Gen. 12,1-3.7; 13,14-17; 15,1.5.6; 17,1-8; 22,15-18; vezi şi capitolul 7 al cărţii de faţă). Aceste legăminte ne prezintă un Dumnezeu personal, iubitor şi interesat de problemele poporului Său. Lui Noe, El i-a dat asigurarea că anotimpurile se vor succede cu regularitate (Gen. 8,22) şi că niciodată nu va mai fi un potop peste întregul pământ (Gen. 9,11); lui Avraam, El i-a făgăduit că va avea mulţi urmaşi (Gen. 15,5-7) şi o ţară în care el şi urmaşii săi să poată locui (Gen. 15,18; 17,8).

Un Dumnezeu răscumpărător. Ca Dumnezeu al Exodului, El a condus, în mod miraculos, un popor de sclavi spre libertate. Acest mare act salvator constituie fundalul pentru întreg Vechiul Testament şi un exemplu al dorinţei Sale de a fi Răscumpărătorul nostru. Dumnezeu nu este o persoană distantă, izolată, insensibilă, ci Una care este foarte mult implicată în problemele noastre.

Psalmii, în mod deosebit, au fost inspiraţi de profunzimea angajamentului iubirii lui Dumnezeu. „Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ‘Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?’” (Ps. 8,3.4). „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea” (Ps. 18,1.2); „Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit” (Ps. 22,24).

Un Dumnezeu al protecţiei. David L-a văzut pe Dumnezeu ca pe Cel la care noi putem găsi refugiu – ceva asemănător cu cele şase cetăţi israelite de scăpare, care îi adăposteau pe fugarii nevinovaţi. Tema recurentă a adăpostului, din psalmi, Îl descrie atât pe Domnul Hristos, cât şi pe Tatăl. Dumnezeirea a fost un refugiu. „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă” (Ps. 27,5). „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Ps. 46,1). „Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi până în veac” (Ps. 125,2).

Psalmistul tânjeşte tot mai mult după Dumnezeul său: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu” (Ps. 42,1.2). Din experienţă, David îndeamnă: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit” (Ps. 55,22). „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru” (Ps. 62,8). „Dar Tu, Doamne, Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi în credincioşie” (Ps. 86,15).

Un Dumnezeu al iertării. După comiterea păcatelor sale, adulter şi crimă, David s-a rugat fierbinte: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Nu mă lepăda de la Faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt” (Ps. 51,1.11). El a fost consolat de asigurarea că Dumnezeu este uimitor de milostiv. „Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Ps. 103,11-14).

Un Dumnezeu al bunătăţii. Dumnezeu este Acela care le „face dreptate celor asupriţi, dă pâine celor flămânzi. Domnul izbăveşte pe prinşii de război. Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îi îndreaptă pe cei încovoiaţi; Domnul îi iubeşte pe cei neprihăniţi. Domnul îi ocroteşte pe cei străini, îl sprijineşte pe orfan şi pe văduvă” (Ps. 146,7-9). Ce portret impresionant al lui Dumnezeu ne este oferit în psalmi!

Un Dumnezeu al credincioşiei. În ciuda măreţiei lui Dumnezeu, Israel a rătăcit departe de El în majoritatea timpului (Lev. 26; Deut. 28). Dumnezeu este înfăţişat ca iubindu-l pe Israel aşa cum un soţ îşi iubeşte soţia. Cartea prorocului Osea este o ilustrare puternică a fidelităţii lui Dumnezeu în faţa infidelităţii flagrante şi a respin­gerii. Continua iertare oferită de Dumnezeu demonstrează iubirea Sa necondiţionată.

Deşi a permis ca Israel să suporte nenorocirile cauzate de propria necredincioşie – încercând astfel să-i corecteze căile –, Dumnezeu a continuat să-l înconjoare cu mila Sa. El l-a asigurat: „Tu, pe care te-am luat de la marginile pământului şi pe care te-am chemat dintr-o ţară depărtată, căruia ţi-am zis: ‘Tu eşti robul Meu, te aleg şi nu te lepăd’, nu te teme, căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Is. 41,9.10). În ciuda infidelităţii lor, El le făgăduieşte israeliţilor, plin de bunătate: „Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvârşit faţă de Mine şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora şi Eu M-am împotrivit lor şi i-am adus în ţara vrăjmaşilor lor. Şi atunci, inima lor netăiată-împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor. Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam şi Îmi voi aduce aminte de ţară” (Lev. 26,40-42; vezi şi Ier. 3,12).

Dumnezeu îi reaminteşte poporului Său de atitudinea Sa răscum­pă­rătoare: „Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita. Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele, ca o ceaţă; întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Is. 44,21.22). Nu este de mirare că Dumnezeu a putut să spună: „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul” (Is. 45,22).

Un Dumnezeu al salvării şi răzbunării. Descrierea pe care Ve­chiul Testament I-o face lui Dumnezeu, prezentându-L ca pe un Dumnezeu al răzbunării, trebuie văzută în contextul planului de nimicire a credinciosului Său popor de către cei nelegiuiţi. Folosind tema „ziua cea mare a Domnului”, profeţii înfăţişează acţiunile lui Dumnezeu în favoarea poporului Său la sfârşitul timpului. Aceasta va fi o zi de salvare pentru poporul Său, dar o zi de răzbunare asupra vrăjmaşilor lui, care vor fi nimiciţi: „Spune-le celor slabi de inimă: Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui” (Is. 35,4).

Un Dumnezeu Tată. Adresându-se israeliţilor, Moise s-a referit la Dumnezeu ca Tată al lor, care i-a răscumpărat: „Nu este El, oare, Tatăl tău care te-a făcut?” (Deut. 32,6). Prin răscumpărare, Dumnezeu l-a adoptat pe Israel drept copilul Său. Isaia scria: „Doamne, Tu eşti Tatăl nostru” (Is. 64,8; vezi şi 63,16). Prin Maleahi, Dumnezeu declară: „Eu sunt Tată” (Mal. 1,6). În altă parte, Maleahi leagă calitatea de Tată a lui Dumnezeu de rolul Său de Creator: „N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?” (Mal. 2,10). Dumnezeu este Tatăl nostru atât prin creaţie, cât şi prin răscumpărare. Ce adevăr glorios!

Dumnezeu Tatăl în Noul Testament

Dumnezeul Vechiului Testament nu Se deosebeşte de Dumnezeul Noului Testament. Dumnezeu Tatăl este prezentat ca fiind originea tuturor lucrurilor, Tată al tuturor adevăraţilor credincioşi şi, într-un sens special, Tată al lui Isus Hristos.

Tată a toată creaţia. Pavel Îl identifică pe Tatăl, deosebindu-L de Isus Hristos: „Totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi, prin El, şi noi” (1 Cor. 8,6; vezi şi Evr. 12,9; Ioan 1,17). El mărturiseşte: „Iată de ce zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie în ceruri şi pe pământ” (Ef. 3,14.15).

Tatăl tuturor credincioşilor. În timpurile Noului Testament, această legătură spirituală tată-fiu exista nu numai între Dumnezeu şi poporul Israel, ci şi între Dumnezeu şi fiecare credincios, în mod in­di­vidual. Isus Hristos stă la baza acestei legături (Mat. 5,45; 6,6-15), care începe prin acceptarea de către cel credincios a Domnului Isus Hristos (Ioan 1,12.13).

Prin răscumpărarea adusă la îndeplinire de Domnul Hristos, credincioşii sunt adoptaţi, devenind copii ai lui Dumnezeu. Duhul Sfânt face posibilă această legătură. Domnul Hristos a venit ca să-i „răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ‘Ava’, adică ‘Tată!’” (Gal. 4,5.6; vezi şi Rom. 8,15.16).

Isus Îl face cunoscut pe Tatăl. Isus, Dumnezeu Fiul, L-a prezentat în cea mai profundă manieră pe Dumnezeu Tatăl atunci când, ca o autorevelare a lui Dumnezeu, a venit în corp omenesc (Ioan 1,1.14). Ioan declara că „nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu… Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18); Isus a zis: „Căci M-am coborât din cer…” (Ioan 6,38). „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). A-L cunoaşte pe Isus înseamnă a-L cunoaşte pe Tatăl.

Epistola către Evrei subliniază importanţa acestei descoperiri personale: „După ce le-a vorbit în vechime părinţilor noştri, prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile – El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (Evr. 1,1-3).

  1. Un Dumnezeu care oferă. Isus L-a prezentat pe Tatăl Său ca pe un Dumnezeu care oferă. Vedem acest lucru la creaţie, la Betle­em şi la Golgota.

La creaţie, Tatăl şi Fiul au lucrat împreună. Dumnezeu ne-a dat viaţă, în ciuda faptului că ştia că aceasta va duce la moartea propriu­lui Său Fiu.

La Betleem, dându-L pe Fiul Său, El S-a dat pe Sine. Ce durere a suportat Tatăl atunci când Fiul Său a venit pe planeta noastră mânjită de păcat! Să ne imaginăm simţămintele Tatălui atunci când L-a văzut pe Fiul Său schimbând iubirea şi adorarea îngerilor cu ura păcătoşilor, gloria şi fericirea cerului, pentru calea morţii!

Dar Golgota este aceea care ne face în stare să-L înţelegem în cea mai profundă manieră pe Tatăl. El, fiind divin, a suferit durerea despărţirii de Fiul Său – în viaţă, ca şi în moarte – şi aceasta mult mai intens decât ar putea suferi o fiinţă umană. El a suferit în aceeaşi măsură împreună cu  Domnul Hristos. Ce mărturie mai puternică ar fi putut fi adusă despre Tatăl? Crucea demonstrează – aşa cum nimic altceva nu o poate face – adevărul despre Tatăl.

  1. Un Dumnezeu al iubirii. Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost bunătatea şi iubirea abundentă a lui Dumnezeu. El a spus: „Dar Eu vă spun: Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, faceţi-le bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat. 5,44.45). „Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori, şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,35.36).

Aplecându-Se şi spălându-i picioarele vânzătorului Său (Ioan 13,5.10-14), Domnul Isus a manifestat natura iubitoare a Tatălui. Când Îl vedem pe Domnul Isus hrănind mulţimea flămândă (Marcu 6,39-44; 8,1-9), vindecându-l pe surd (Marcu 9,17-29), dându-i celui mut grai ca să vorbească (Marcu 7,32-37), deschizând ochii orbului (Marcu 8,22-26), făcându-l pe cel paralizat să meargă (Luca 5,18-26), vindecându-i pe leproşi (Luca 5,12.13), înviindu-i pe morţi (Marcu 5,35-43; Ioan 11,1-45), iertându-i pe păcătoşi (Ioan 8,3-11) şi scoţând demoni (Mat. 15,22-28; 17,14-21), Îl vedem în toate acestea pe Tatăl amestecându-Se printre oameni, dându-le viaţa Lui, eliberându-i, dându-le speranţă şi îndreptându-i către un pământ nou, restaurat, ce stă să vină. Domnul Hristos ştia că manifestarea iubirii preţioase a Tatălui Său era elementul decisiv pentru a-i aduce pe oameni la pocăinţă (Rom. 2,4).

Trei dintre parabolele Domnului Hristos înfăţişează iubirea lui Dumnezeu pentru omenirea pierdută (Luca 15). Parabola oii pierdute ne învaţă că mântuirea vine datorită iniţiativei lui Dumnezeu, şi nu pentru că noi L-am fi căutat pe El. După cum păstorul îşi iubeşte oile şi îşi pune viaţa în pericol atunci când una lipseşte, într-o măsură mult mai mare, Dumnezeu îşi manifestă iubirea fierbinte pentru fiecare persoană pierdută.

Parabola are, de asemenea, şi o importanţă cosmică. Oaia pierdută reprezintă lumea noastră răzvrătită, planeta noastră păcătoasă, un simplu atom în vastitatea universului lui Dumnezeu. Darul costisitor al lui Dumnezeu – Fiul Său –, oferit pentru a aduce planeta noastră înapoi în staul, dovedeşte că lumea noastră căzută este tot atât de preţioasă înaintea Lui cum este şi restul lumii create.

Parabola drahmei sau bănuţului pierdut subliniază imensa va­loare pe care Dumnezeu ne-o atribuie nouă, păcătoşilor. Iar parabola fiului risipitor ne arată enorma iubire a Tatălui, care îi urează bun-venit acasă fiului pierdut. Dacă este bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7), imaginaţi-vă bucuria pe care o va trăi universul la a doua venire a Domnului!

Noul Testament face clară implicarea îndeaproape a Tatălui în a doua venire a Fiului Său. La a Doua Venire, cei răi vor striga la munţi şi la stânci: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului” (Apoc. 6,16). Domnul Isus a zis: „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Mat. 16,27) „şi Îl veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Mat. 26,64).

Cu o inimă plină de dor, Tatăl aşteaptă a Doua Venire, când cei răscumpăraţi vor fi duşi în căminul cel veşnic. Atunci, faptul „că El L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, pentru ca noi să trăim prin El”(1 Ioan 4,9), se va dovedi că n-a fost în zadar. Numai iubirea de nepătruns şi neegoistă explică de ce, „deşi am fost vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5,10). Cum putem oare să respingem o astfel de iubire şi să nu-L recunoaştem ca Tată al nostru?

Vizualizări: 99