Devoțional femei

Groaznicul cuvânt: Alzheimer

Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine! Căci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare până vor trece nenorocirile. Psalmi 57:1

Alzheimer – cuvântul mi-a umplut mintea de groază, teamă, mânie şi un sentiment înfiorător de disperare. Doctorul era plin de compasiune şi totuşi direct, ştiind că familia mea trebuia să fie confruntată cu realitatea cât de curând posibil. Tata ne spusese că lucrurile se schimbaseră – se pierdea în timp ce conducea prin locuri familiare, neglija să termine un proiect, privea nedumerit când conversaţia nu curgea uşor – situaţii cărora, înainte, le făcuse faţă fără efort. Realitatea era că urma să-l pierdem, nu într-un fel imediat, fizic, ci prin deteriorarea treptată şi tristă a minţii sale. Un sentiment de urgenţă, puternic, a venit asupra mea. Trebuie să trăiesc fiecare moment preţios cu omul cu care mă găseam întotdeauna într-o discuţie şi care mă iubea mult.

Am pus la îndoială rolul lui Dumnezeu în aceasta. Cum se potrivea El în tragedia noastră, din care nu puteam să scăpăm? Unde se legau miracolele cu această situaţie cu care ne confruntam? De ce tata? Întrebări dure, cărora trebuia să le fac faţă, şi răspunsurile nu veneau – cel puţin nu încă.

Tata a devenit fără griji şi vesel şi nu-şi dădea seama de tragedie, în timp ce familia noastră a început să treacă prin emoţii de şoc, negare şi durere, apoi s-a mutat rapid spre un simţ de camaraderie şi comunicare. Aveam întruniri de familie, în care vorbeam deschis despre temerile noastre şi împreună ne descopeream talentele şi capacităţile de a întâmpina aceste provocări.

Încet, am început să văd mâna lui Dumnezeu în lumea noastră mică. El n-a cauzat demenţa Alzheimer, dar El ne-a condus la Universitatea Emory, unde mama şi tata au putut să facă parte dintr-un grup de cercetare de echipă şi suport. Dumnezeu nu a mutat munţii ca să vindece boala sau ca să refacă vocabularul tatălui meu, dar El a creat ocazia de a găsi talente creative în familia noastră şi prietenii noştri, ca să întâmpinăm nevoile specifice.

Unde era Dumnezeu când s-au întâmplat toate acestea? Nu am toate răspunsurile, dar sunt liniştită, ştiind că El ne-a dat putere şi confort prin activităţile familiei, prieteni şi profesioniştii în medicină, care îl iubeau pe tata. Şi cu adevărat, nu va mai fi mult până când tata va putea discuta din nou – doar că de data aceasta o va face asupra unor lucruri infinit mai fascinante.

Aşa cum curcubeul urmează după ploaie, zâmbetele succed durerii. Dacă cauţi binecuvântări în lucruri rele, le vei găsi. Fă din Dumnezeu refugiul tău.

Connie Coble Starkey