Devoțional zilnice

O goeletă misionară

După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat, căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut până la corabie. – Faptele apostolilor 20:36-38

Ai auzit vreodată de populația vreunei insule care s-a convertit în întregime la adventism? Ai auzit cum au acceptat locuitorii insulei izolate Pitcairn din Pacificul de Sud mesajul adventist? În 1876, James White şi John H. Loughborough au trimis o cutie cu literatură adventistă către insula Pitcairn. Zece ani mai târziu (1886), John I. Tay a mers acolo ca misionar pe cheltuiala lui şi a predicat mesajul adventist. Toţi cei 110 locuitori ai insulei, inclusiv copiii, au acceptat mesajul şi au cerut să fie trimis un pastor pentru a organiza biserica.

La Sesiunea Conferinţei Generale din 1889, biserica a hotărât să construiască o navă misionară pentru lucrarea din insulele Pacificului de Sud. La Şcoala de Sabat de pe tot teritoriul Statelor Unite, toţi, inclusiv copiii, au contribuit cu darurile lor la îndeplinirea acestui proiect. Goeleta de pe Pitcairn a fost dedicată pe 25 septembrie 1890 şi apoi a plecat din San Francisco, California, pe 20 octombrie 1890, ducând la bordul său un grup de misionari adventişti. După 36 de zile pe mare au ajuns într-un final pe insula Pitcairn. Acolo au botezat 82 de locuitori ai insulei şi au organizat o biserică şi o Şcoală de Sabat. După câteva săptămâni pe insulă, ambarcaţiunea a mers şi la alte insule.

Proiectul misionar The Pitcairn a dat startul unei ere în care interesul şi sprijinul pentru misiunile străine a fost tot mai mare. În 1889, Ellen White făcea un apel: „Sufletul meu este mişcat înăuntrul meu, în timp ce strigătul macedonean vine din toate direcţiile, din oraşele şi satele ţării noastre, de peste Atlantic şi întinsul Pacific şi din insulele mărilor: «Treci… şi ajută-ne!» Fraţi şi surori, veţi răspunde oare acestui strigăt după ajutor, spunând: «Vom face tot ce ne stă în putere, trimiţând la voi misionari şi bani»?” (Mărturii pentru biserică, vol. 5, p. 732).

Ca adventişti de ziua a şaptea, inimile noastre ar trebui să bată pentru câmpurile misionare, în locurile în care mesajul adventist trebuie să ajungă la oameni. Misiunea este esenţa existenţei noastre ca biserică. Prin rugăciunile şi resursele noastre financiare trebuie să susţinem nu doar biserica locală, ci şi misiunea globală a bisericii.