Devoțional zilnice

Stacey

Pot totul în Hristos, care mă întăreşte. – Filipeni 4:13

Iat-o, cu cele 20 de kilograme ale ei, întinsă pe patul ajustabil, cu braţele mici mişcându-i-se spasmodic, bălăngănindu-i mâinile mici şi făcute pumn. La o singură privire mi-am dat seama că ceva cumplit se întâmplase în corpul ei infim. Am fost şocată să aflu că avea 22 de ani.

Fiind cadru medical într-o instituţie de îngrijire, am aflat curând că ea nu era internată. O prietenă îi dăduse numărul meu de telefon unei mame disperate care căuta ajutor. Cheri, mama acestei fete pe nume Stacey, o îngrijise de când se născuse, însă această grijă 24 de ore din 24, 7 zile din 7 începuse să-şi ceară tributul. Cheri mi-a povestit istoria tristă a bolii lui Stacey: paralizie cerebrală spastică cvadriplegică, cu scolioză severă.

Eu am îngrijit pacienţi care au murit ţinându-mă de mână, dar acest caz era prea mult ca să pot îndura. Cum să bat în retragere cu graţie şi să ies din toată situaţia? mă întrebam. În schimb, m-am auzit spunând: „Nu am lucrat cu nimeni ca Stacey. Va trebui să fiţi răbdătoare cu mine până învăţ cum să o îngrijesc.” O rază de speranţă a traversat faţa lui Cheri când i-am sugerat o perioadă de probă de două-trei săptămâni, cu menţiunea că, dacă nu îi voi putea oferi lui Stacey îngrijirea necesară, vor trebui găsite alte soluţii. Zâmbetul larg al lui Cheri nu mi-a lăsat altă opţiune decât să încerc. Şi să încerc din răsputeri.

Următoarele două săptămâni au fost o combinaţie de învăţat cum să o ţin, cum să îi schimb scutecul, cum să o poziţionez pe Stacey astfel încât tubul de hrănire din stomac să nu iasă. Deşi nu scotea un cuvânt, zâmbetul radios al lui Stacey însemna că stă comod, în timp ce grimasele indicau că nu e bine cum stă. Pentru următorii trei ani, Stacey a devenit punctul meu central în fiecare săptămână. M-a cucerit cu nevoile ei extreme. Reticenţa mea faţă de îngrijirea unei persoane atât de deformate s-a diminuat. Atitudinea mea faţă de oamenii cu dizabilităţi s-a schimbat dramatic. Stacey a fost cazul de care Dumnezeu a ştiut că eu aveam nevoie.

Într-o lume în care suntem atraşi de bebeluşii adorabili, de pielea perfectă, de corpurile sănătoase şi bine făcute, oamenii care sunt distruşi şi deformaţi ne pot crea repulsie. Mă făceam vinovată de acelaşi tip de gândire. Cei care nu sunt atractivi sunt deseori trecuţi cu vederea, ignoraţi, când ei sunt, de fapt, aceia care au cea mai mare nevoie de compasiune. Lumea are nevoie de oameni care să îi iubească pe cei de neiubit şi să le ofere atenţie şi zâmbete celor care le aşteaptă cel mai puţin.

Sunt nerăbdătoare să o văd pe Stacey în cer, re-creată în întregime. Fie ca Dumnezeu să ne dea capacitatea de a-i iubi atât pe cei uşor de iubit, cât şi pe cei greu de iubit.

Marybeth Gessele