Cuvântul „abuz” are o sonoritate tăioasă, care ne trimite cu gândul, de cele mai multe ori, la vânătăi, coaste rupte sau plăgi deschise, pentru că îl asociem cu violenţa fizică. Există însă și alt gen de abuz, care nu lasă urme clare, dar poartă la rever butonul de detonare al relaţiei și bunăstării fizice și psihice a victimelor sale.

Când se gândește la zilele de început ale căsniciei sale, Ana simte nevoia să plângă, pentru că toată frumuseţea acelor vremuri pare să se fi volatilizat, nu știe bine când și unde. Probabil în nopţile albe când își veghea copiii febrili sau în zilele aglomerate, în care era nevoită să se împartă între sarcinile domestice și cele de serviciu. Ce este limpede e că s-a topit orice urmă de tandreţe din vocea și privirea lui Beni, soţul ei, pe care nimic din ce este și ce face ea nu mai reușește să îl mulţumească.

Tensiunea dintre ei a trecut demult pragul intim al casei – Beni nu ratează nicio ocazie de a-și da ochii peste cap sau de a arbora un aer de martir în cercul său de cunoștinţe ori de câte ori vine vorba despre soţia lui. Mai mult, uneori o umilește în public, spunând lucruri pe care nu ar trebui să le știe altcineva decât ei, îi atacă opiniile și alegerile și recurge la comparaţii care să o pună într-o situaţie de inferioritate.

Motivele pentru care Beni se plânge de soţia lui par a se multiplica la infinit. Nu e satisfăcut de modul în care își crește copiii, de faptul că vorbește prea mult cu prietenele ei, de hainele pe care și le cumpără și de modul în care arată. De fapt, Ana nu se mai simte de mult timp un adult în relaţia ei de căsătorie. Joacă mai degrabă rolul unui copil, care trebuie să obţină permisiunea de a face alegeri (chiar și mărunte) și care e admonestat și corectat la fiecare pas făcut. Se simte, de asemenea, dezarmată în faţa acestui puzzle încâlcit al relaţiei, pentru că Beni a convins-o că numai ea este de vină pentru punctul jalnic în care a ajuns relaţia, dar a și ameninţat-o mai mult sau mai puţin subtil: dacă nu se dă pe brazdă, ar putea să o părăsească și să ceară custodia copiilor.

Ana nu există în realitate, e doar un personaj imaginar, dar situaţia ei este brodată urmărind întrebările din chestionarul privind abuzul emoţional realizat de Neil Jacobson și John Gottman, experţi în violenţă domestică. Fiecare persoană care simte că suferă un abuz în relaţia ei de cuplu poate să își verifice corectitudinea evaluării răspunzând la întrebările din chestionar.

Identificarea tiparului de abuz este un prim pas semnificativ în rezolvarea problemei, pentru că marca abuzului emoţional o constituie tocmai nesiguranţa și confuzia victimei, căreia i se induce convingerea că nu poate avea încredere în judecata, sentimentele și opiniile ei. Ceea ce înseamnă că abuzul emoţional reușește, mai mult decât cel fizic chiar, să schimbe harta interioară a unei persoane, determinând-o să se îndoiască de tot și de toate și mai ales de ea însăși.

O problemă de limite și de putere

Dominaţia este intrinsecă relaţiilor umane, susţine Dario Maestripieri, profesor de dezvoltare umană la Universitatea din Chicago. Pentru sceptici, Maestripieri are un exerciţiu simplu: întocmește o listă cu 100 de persoane pe care le știi și indică dacă ești dominat sau domini în relaţia respectivă. Rezultatul ar fi, probabil, că în 95 de cazuri am reuși să trasăm exact genul de relaţie pe care o întreţinem, afirmă autorul testului.

În cuplurile căsătorite, dominaţia se regăsește frecvent, crede Maestripieri, iar acest lucru conferă un anumit grad de stabilitate relaţiei, cel puţin pentru o perioadă de timp. Un partener decide totul, de la locaţia vacanţelor la cheltuirea bugetului săptămânal, iar celălalt îl sprijină din poziţia de subordonat. Acest raport asimetric este acceptat mai ales în cadrul mariajelor care nu sunt bazate neapărat pe dragoste, cât pe realizarea unor obiective comune, pentru care soţul subordonat este dispus să plătească un preţ. Problemele intervin în etapele târzii ale relaţiei, în care obiectivele comune au fost deja atinse (copiii au crescut, ipoteca locuinţei e achitată, cariera este consolidată), iar stabilitatea de altădată începe să scârţâie.

Există și varianta în care dominaţia virează spre abuz, ceea ce crește mult preţul subordonării, așa că partenerul abuzat decide că relaţia nu își mai merită costurile pe care le plătește.

Într-o relaţie în care există un dezechilibru clar de putere între parteneri și mai ales într-una caracterizată de abuz există și o problemă legată de definirea și respectarea limitelor.

„O limită este o măsură a respectului. E o graniţă impusă anumitor comportamente neplăcute sau nedorite. O formă de a comunica verbal și nonverbal cum vrei să fii tratat”, spune terapeutul Racine Henry. Orice relaţie trebuie să aibă stabilite niște limite, subliniază Henry, astfel încât protagoniștii ei să conștientizeze că, indiferent de gradul de apropiere dintre ei, nu pot face chiar „orice le trece prin cap”.

Uneori, furia sau frustrarea într-un cuplu se poate naște din faptul că limitele nu au fost discutate de la început, iar partenerii presupun că ele sunt clare sau se așteaptă să fie ghicite de către celălalt, afirmă psihologul Suzana Flores, subliniind că nevoile, limitele și neînţelegerile ar trebui discutate și, eventual, negociate.

În relaţiile abuzive însă, victima nu mai conștientizează că ar trebui să existe limite inviolabile, iar agresorul ridiculizează însăși ideea existenţei lor.

„Dominaţia emoţională apare atunci când o persoană depășește limitele emoţionale ale altei persoane și începe să controleze ceea ce are voie celălalt să arate, să gândească, să simtă și/sau să manifeste în exterior”, punctează psihoterapeutul Christine Scott-Hudson, care consideră dominaţia un predictor destul de bun al abuzului fizic și sexual.

Terapeutul Emily Roberts subliniază la rândul său că dominaţia „nu este un semn al cuiva care are grijă de tine (…), ci este nesănătoasă și abuzivă din punct de vedere emoţional”.

Și pentru că abuzul emoţional nu este întotdeauna ușor de detectat, mai ales pentru persoanele din epicentrul său, creionarea semnelor indicatoare le poate fi de ajutor atât celor abuzaţi, cât și martorilor apropiaţi ai acestuia. Iar uneori și abuzatorilor.

Cum arată abuzul emoţional

Neil Jacobson și John Gottman, terapeuţi specializaţi în relaţii abuzive, au creat un chestionar pentru a ajuta potenţialele victime să identifice și să conștientizeze tiparul unei relaţii de abuz. Chestionarul are 28 de afirmaţii legate de comportamentul partenerului – insultă, umilește, își acuză victima de minciună, face comentarii dezagreabile în public, ridiculizează, intimidează etc – iar frecvenţa cu care recurge la acest fel de tratamente primește un anumit punctaj, astfel încât scorul final să indice dacă persoana care completează chestionarul este victima unui abuz emoţional.

Terapeuta Beverly Engel, autoare a cărţii The Emotionally Abusive Relationship: How to Stop Being Abused and How to Stop Abusing, definește abuzul emoţional drept  „orice comportament sau atitudine nefizică menită să controleze, să supună, să pedepsească sau să izoleze o altă persoană, prin folosirea fricii sau a umilirii”. Există și comportamente din sfera abuzului fizic pasibile de a fi incluse și în aria abuzului emoţional, pentru că au drept scop intimidarea „adversarului” – trântitul ușilor, lovirea unui perete, aruncarea farfuriilor, șofatul nesăbuit în timp ce victima e în mașină, adică ceea ce autoarea etichetează drept „violenţă simbolică”.

Engel a creat și ea propriul ei set de instrumente pentru diagnosticarea abuzului emoţional. O persoană poate descoperi că este victima acestui tip de abuz dacă partenerul o tratează ca pe un copil, cerându-i socoteală, de exemplu, pentru toate cheltuielile pe care le face, deși el poate cheltui fără a fi controlat de cineva. Alte steguleţe roșii care semnalizează abuzul se referă la tendinţa de a respinge și dispreţui opiniile și sentimentele celuilalt, la efortul abuzatului de a merge „pe coji de ouă” pentru a nu deranja agresorul, la restricţii impuse partenerului de a-și vedea prietenii sau anumiţi membri ai familiei sau la ameninţările de rupere a relaţiei dacă victima nu face schimbările cerute. De asemenea, din relieful abuzului pot face parte comportamentele de pedepsire a partenerului (îmbufnare, tratamentul tăcerii, retragerea semnelor de afecţiune), blamarea lui pentru problemele relaţiei, dificultatea sau imposibilitatea agresorului de a-și cere scuze sau de a recunoaște că este vinovat.

Deși abuzul emoţional se poate declina într-o infinitate de comportamente și atitudini, stâlpii de bază pe care se sprijină rămân întotdeauna aceeași: dominarea partenerului (prin monitorizarea timpului și activităţilor, izolarea de apropiaţi sau intervenţia în oportunităţile legate de job, educaţie sau îngrijire medicală), agresiunea verbală (ceartă, insulte, etichetări verbale, ţipete, acuze, sarcasm, etc.), blamarea constantă a victimei.

Deși trece deseori neobservat, iar consecinţele lui sunt bagatelizate de autorităţi, de martori și uneori chiar de protagoniștii lui, abuzul emoţional are efecte la fel de grave ca agresiunea fizică, potrivit specialiștilor și studiilor de specialitate. Cu observaţia că impactul produs nu este simetric în cazul ambelor sexe, daunele mai mari fiind revendicate de victimele de sex feminin.

Declinând abuzul la cazul și la genul (ne)potrivit

Aproximativ jumătate dintre americani declară că au fost abuzaţi emoţional de partenerul lor, potrivit Studiului Naţional privind Partenerul Intim și Violenţa Sexuală (National Intimate Partner and Sexual Violence Survey – NISVS).

De asemenea, un studiu realizat de Centrele Americane pentru Adicţie arată că bărbaţii au o probabilitate la fel de mare ca femeile să raporteze că suferă un abuz emoţional în relaţia lor. Respondenţii care au raportat că se simt controlaţi de partener au indicat timpul petrecut cu alte persoane (20,7%), locurile în care merg (16,8%) sau modul în care cheltuie banii (15,8%) drept principalele aspecte în care erau supravegheaţi. De asemenea, inteligenţa sau educaţia (17,9%), finanţele (17,6%), aspectul fizic (14,6%), familia (14,2%), jobul (14,2%), greutatea (13%) și sexualitatea (6,4%) se regăseau printre domeniile criticate cel mai frecvent de abuzator.

Fiecare sex are propriul tipar de abuz, susţine terapeutul Steven Stosny, în urma a două decenii de experienţă în lucrul cu relaţiile abuzive. Bărbaţii își controlează soţiile folosindu-se de teama acestora de a fi rănite, izolate sau private de lucrurile/persoanele care contează, pe când femeile obișnuiesc să apese pedala rușinii, manipulând dorinţa bărbatului de a nu eșua în rolul său de soţ, de tată sau de susţinător al familiei.

Această diferenţă explică asimetria de sex în comportamentele abuzive: deși femeile se pot angaja în abuzarea emoţională a partenerilor, acesta rămâne totuși domeniul bărbaţilor prin excelenţă „pur și simplu pentru că este mai ușor să controlezi pe cineva folosind teama decât rușinea”, subliniază Stosny, care susţine că nu a întâlnit bărbaţi abuzaţi emoţional care să trăiască în teamă, deși aceasta nu înseamnă că ar fi fost fericiţi sau bine trataţi acasă.

Stosny afirmă că abuzul emoţional este mai dăunător în unele privinţe decât cel fizic și aduce două argumente în sprijinul poziţiei sale. În primul rând, abuzul fizic este ciclic, urmând aceleași faze, de la stadiul „lunii de miere” la izbucnirea violentă, agresiunea repetându-se la un anumit interval de timp, pe când abuzul psihologic tinde să fie zilnic, efectele fiind cu atât mai nocive cu cât abuzul are loc mai frecvent.

În al doilea rând, abuzul emoţional se dovedește devastator pentru că induce victimei ideea că este vinovată de ceea ce se întâmplă. Agresiunea emoţională poate face o persoană să se simtă inadecvată și de neiubit, subliniază și Engel, care compară abuzul emoţional cu spălarea pe creier.

Terapeuta afirmă că nu trebuie să vedem în fiecare abuzator un monstru, pentru că adesea, motivul comportamentului său poate fi regăsit, la fel ca și atitudinea tolerantă a victimei, într-o istorie de abuz sau neglijare suferite în copilărie. Chiar dacă în unele cazuri abuzul nu reprezintă decât o reeditare a tiparelor pe care agresorul le-a moștenit și pe care nu le conștientizează întotdeauna, tolerarea acestuia produce prejudicii asupra sănătăţii emoţionale dificil de gestionat.

Abuzul, sub bisturiul studiilor de specialitate

Agresiunea verbală este un predictor al abuzului fizic într-o relaţie, a constatat un studiu din 2005, care a analizat 634 de cupluri în primii doi ani de căsătorie.

Chiar și atunci când nu se asociază cu violenţa fizică, abuzul emoţional lasă urme adânci în sănătatea emoţională și fizică a persoanelor abuzate.

În cartea sa Emotional Abuse, sociologul Marti Tamm Loring definește abuzul emoţional drept „un proces continuu, în care un individ slăbește și distruge sistematic sinele interior al celuilalt”. Lucrarea propune un model pentru tratarea acestui tip de abuz (transformarea victimei în supravieţuitor reprezentând obiectivul central al tratamentului), dar sugerează, prin prisma cercetărilor și ședinţelor de terapie conduse de autor, că femeile agresate emoţional se pot simţi mai singure și mai lipsite de speranţă chiar și decât femeile abuzate fizic.

Victimele abuzului fizic sunt mai predispuse să dezvolte afecţiuni precum sindromul de oboseală cronică și fibromialgia, a fost concluzia unui studiu din 2001 al cercetătorilor belgieni.

Într-o investigaţie care a analizat femei care au primit adăpost în urma violenţei domestice și femei care au primit asistenţă fără a necesita și un adăpost, au fost urmărite patru tipuri de abuz emoţional – ridicularizarea, criticarea comportamentului, ignorarea și controlul din partea unui partener gelos. Cercetarea a stabilit că ridiculizarea a avut cel mai nociv impact asupra stării emoţionale, dar și că ignorarea a fost cel mai puternic predictor al stimei de sine scăzute. Concluzia studiului a fost că atât abuzul fizic, cât și cel emoţional contribuie în mod independent la instalarea depresiei și la diminuarea respectului de sine al victimelor.

Un alt studiu a indicat că 72% dintre femeile investigate raportează ridiculizarea ca forma de abuz cu cel mai mare impact, urmată fiind de ameninţări, gelozie și izolarea de persoanele din jur, impactul nociv fiind direct proporţional cu frecvenţa abuzului emoţional.

Efectele abuzului emoţional sunt la fel de grave ca și cele ale abuzului fizic, concluzionează un studiu din 2013, subliniind că legea nu sancţionează decât violenţa fizică, motiv pentru care este imperativă o investigare mai aprofundată a cohortei de consecinţe pe care le provoacă abuzul.

Frângând capcana abuzului

În general, victimele abuzului emoţional încearcă să obţină ajutor specializat destul de târziu, uneori după ce abuzul le-a afectat grav căsnicia și starea de sănătate, a început să interfereze grav cu alte domenii ale vieţii lor (profesional, educaţional, relaţional) sau atunci când se tem că ameninţările abuzatorului, confruntat cu ruperea relaţiei, s-ar putea materializa.

De altfel, în mod obișnuit, un abuzator nu pune capăt agresiunii emoţionale de unul singur, așa că este nevoie de împuternicirea victimei printr-o consiliere adecvată pentru stoparea abuzului și remodelarea relaţiei după un tipar de normalitate. Procesul se dovedește adesea unul dificil și îndelungat, din pricină că agresorul își neagă vinovăţia și tinde să fie rezistent la schimbările de atitudine ale victimei, dar și pentru că persoana agresată are nevoie de timp să admită că suferă un abuz și să nu încerce justificarea sau normalizarea comportamentului agresorului.

În cazul abuzului emoţional sever, victimele pot avea nevoie de o formă de terapie pentru recuperare, iar copiii pot necesita un tip de ajutor similar. Dacă victima nu parcurge toţi pașii vindecării, există probabilitatea de a juca același rol în cadrul unei relaţii abuzive viitoare. După cum și copiii cuplului se pot trezi în năvodul unei relaţii abuzive ca adulţi, preluând rolul de victimă sau de abuzator.

„Abuzul emoţional este o realitate transmisă dintr-o generaţie în alta. În zilele noastre, este tolerat încă în tăcere. Nu se vorbește despre el, din convingerea că este mai ușor de suportat decât abuzul fizic și se poate trăi cu el”, subliniază și psihologul Lenke Iuhos.

Abuzatorul însuși are probleme care trebuie rezolvate pentru a putea trăi în armonie cu sine și cu familia. De obicei, persoanele care abuzează au sentimentul lipsei de valoare și caută să compenseze acest lucru prin dominare și control, în timp ce se confruntă cu frici dintr-un registru diferit: teama de a fi de neiubit și teama de a părea slabi, explică terapeutul Michael Formica.

În ţesătura complicată a abuzului, Steven Stosny distinge lipsa de compasiune ca un element predictor al abuzului. Deși poate simţi adesea remușcare sau părere de rău, la originea regretului se află adesea teama de modul în care se vor repercuta acţiunile sale asupra propriei persoane, și nu compasiunea pentru celălalt, susţine terapeutul.

Atunci când comportamentul abuziv este unul ocazional, nu se cimentează o relaţie abuzivă propriu-zisă, dar relaţia se află pe drumul deteriorării, pentru că acumulează resentimente și convingerea că suntem trădaţi de cei pe care-i iubim cel mai mult. Compasiunea ajută partenerii să se gândească la modul în care se simte celălalt, inclusiv atunci când nu sunt de acord cu ideile sau comportamentul lui. „În centrul abuzului emoţional stă incapacitatea de a distinge obiecţiile faţă de comportamentul cuiva drag, pe de o parte, și valoarea persoanei care are respectivul comportament, pe de altă parte”, punctează Stosny, concluzionând: „Eșecul compasiunii într-o relaţie de dragoste seamănă cu abuzul.”

Și nu e nevoie de veleităţi profetice pentru a ști că relaţiile în care totul se tranșează în termeni de corect/greșit, vinovat/nevinovat, ca într-o pledoarie avocăţească, se îndreaptă spre soarta pe care o are orice datorie imposibil de plătit și care a ajuns în ziua scadenţei.