Patru degete deasupra, degetul mare dedesubt și forţa unei singure mâini de a strânge o structură metalică, de turn. De atât atârnă, deasupra unui hău de zeci sau sute de metri, cei douăzeci și ceva de ani ai ucraineanului devenit senzaţie pe internet: Mustang Wanted.

Tânărul și-a construit un renume internaţional supravieţuind escaladării, cu mâinile goale, a celor mai înalte construcţii urbane din ţara lui. Poduri, turnuri și acoperișuri, nimic nu a scăpat explorării puștiului avid de adrenalină. Clipurile și fotografiile pe care le-a postat în urma provocărilor pe care și le-a asumat de bunăvoie dau dureri de cap chiar și celor care nu suferă de o teamă nefirească de înălţimi. Și nu e singur în nebunia lui.

Escalada urbană a explodat, ca tendinţă, în ultimii ani, alimentată fiind de popularitatea tot mai crescută pe YouTube a clipurilor cu sporturi extreme și de tehnologia care furnizează camere capabile să capteze imagini tot mai calitative, în ciuda dimensiunilor lor tot mai mici. Unele clipuri sunt filmate din unghiuri atât de realiste încât simpla lor vizionare din siguranţa și confortul scaunului din faţa monitorului îţi poate provoca o senzaţie puternică de vertij.

Performerii par însă imuni la această senzaţie. Intervievat de revista Esquire[1] cu privire la emoţiile din timpul escaladei, MW a răspuns că nu se sperie: „De obicei am o stare de spirit veselă. Câteodată pur și simplu mă gândesc la altceva. La salată, la pisica mea, la orice.“ MW s-a adaptat remarcabil la situaţii în care cei mai mulţi dintre noi s-ar dezechilibra fatal. Însă lucrul la care sportivul nu este imun, și o recunoaște, este admiraţia celor din jur. Întrebat de ce crede că este atât de populară escalada urbană, MW a răspuns că „oamenii simt mereu nevoia să se dea în spectacol. Orice este periculos, înfricoșător și deranjant atrage privirile. Oamenilor le place să îi vadă pe alţii asumându-și riscuri. Colosseumul cu gladiatori este un exemplu bun.“

Coliziunea cu succesul

„Entuziasmul, spectaculozitatea și fala“ care „ne absorb atunci când suntem umflaţi de mândria naţională de a avea un medaliat olimpic“ seamănă cu modul în care luptele cu gladiatori acaparau publicul antic, scrie într-un articol pastorul american Tim Ponder[2].

„Când se apropie sezonul sportiv, îmbrăţișăm atitudinea de tip «să înceapă jocurile!» și contemplăm noi runde de suferinţe fizice, rupturi de ligamente și meniscuri, fracturi și comoţii – din confortul canapelelor din sufragerie. Probabil că noi nu ne vedem ca pe romanii care consumau barbarie în Colosseum. Mulţi nu am analizat niciodată cu adevărat preţul leziunilor sportivilor. Însă dovezi recente ne forţează să luăm în calcul costul lărgit al distracţiei, în toată realitatea lui terifiantă.“[3] Cuvinte grele care, venind de la un pastor, ar putea fi încadrate într-un spirit antisportiv motivat religios. Dar dacă privim la statistici vedem că evaluările sale au susţinere.

Potrivit unui sondaj efectuat de Harris Interactive în 2013, fotbalul american este sportul cu cei mai mulţi fani în Statele Unite.[4] Nu mai puţin de 46% dintre subiecţi s-au declarat pasionaţi de acest sport. În același timp însă, fotbalul american este și unul dintre cele mai violente sporturi, comoţiile cerebrale produse în urma loviturilor încasate în timpul jocului fiind considerate leziuni de rutină.

În anul 2002, Mike Webster, un jucător din NFL (Liga Naţională de Fotbal American) a decedat din pricina unor comoţii cerebrale multiple, provocate de loviturile la cap primite în timpul jocului. Patru ani mai târziu, o curte judecătorească a dat câștig de cauză familiei sale, care a acuzat NFL-ul că nu i-a acordat despăgubiri financiare jucătorului pentru traumele ireversibile din timpul activităţii sale sportive. După această victorie în instanţă, nu mai puţin de 4.500 de jucători de fotbal american au cerut să fie despăgubiţi și ei pentru leziunile cerebrale provocate de joc. Așa s-a făcut că, în august 2013, NFL trebuia să plătească despăgubiri de nu mai puţin de 765 de milioane de dolari. Mult? Puţin? Liga va achita această sumă în decursul a 20 de ani, în care, dacă își menţine ritmul actual de profit, va cumula nu mai puţin de 180 de miliarde de dolari.[5]

Oamenii de știinţă continuă să avertizeze asupra pericolelor dramatice la care se expun jucătorii de fotbal american. Loviturile la cap pe care aceștia le încasează în mod repetat pot provoca schimbări ale materiei albe a creierului și pot afecta capacităţile cognitive ale jucătorilor, chiar dacă niciun impact nu a provocat o comoţie, susţine un studiu publicat în decembrie 2012 de jurnalul Neurology.[6] Dr. Robert Cantu, autorul unui alt studiu, publicat de jurnalul Brain, declara pentru The Boston Globe[7] că amplitudinea studiului său (a autopsiat 85 de creiere care le-au aparţinut unor jucători profesioniști de fotbal sau hockey, ale unor luptători sau boxeri) elimină orice îndoială cu privire la faptul că practicarea unui sport de contact predispune jucătorii la deteriorare cerebrală.

Fotbalul american este numai un exemplu din seria sporturilor de coliziune, numite eufemistic „sporturi de contact“. Pe listă mai sunt și hockeyul, baschetul, fotbalul și boxul. Între acestea, cel mai violent ne-am aștepta să fie boxul, însă nu este așa. Potrivit studiilor, cel mai periculos sub aspectul violenţei, este rugbyul. Un total de 517 traumatisme a rezultat în urma a 12.819 ore de expunere (753 de jocuri)[8], spun cercetătorii, punctând, totodată, că cele mai multe răni au vizat jumătatea inferioară a corpului.

Poate pare incredibil, dar nu doar cei implicaţi direct în jocuri ajung victime ale unor leziuni grave, ci și cei care stau pe margine în timpul jocului. Nu mai puţin de 37.000 de majorete americane[9] au ajuns la Urgenţe, în 2011, prezentând leziuni craniene, după ce au fost scăpate în cap sau călcate în timpul exerciţiilor cu sărituri.

Devoraţi de pasiunea pentru sport

Dacă ne uităm la gradul în care sporturile de contact îi afectează pe jucători, comparaţia cu Colosseumul nu mai pare atât de deplasată. Dacă privim și la cât de „înrobiţi“ pot fi cei din gradene, fanii sporturilor, comparaţia capătă și mai multă semnificaţie.

Eric Simons, autorul cărţii The Secret Lives of Sports Fans, afirma că „fanii unui sport extrag atât de multe beneficii din identificarea cu o echipă… chiar mai multe decât jucătorii. Atleţii pot fi și mercenari, însă un fan este un fan permanent.“[10] Iar dedicarea aceasta nu vine numai din pasiunea pentru excelenţa pe care o demonstrează sportivii, lucru evident la fanii echipelor care au obiceiul să piardă. Fără a aborda reducţionist psihologia fanului, trebuie totuși evidenţiat faptul că adicţia este o componentă importantă a ei.

O întreagă disciplină de studiu poate fi construită în jurul fanatismului sportiv, care are efecte de ordin psihologic, sociologic și chiar fiziologic. Dacă psiho-social e ușor de intuit că fanii își satisfac nevoia de afiliere, că rezultatele echipei favorite le cresc sau le diminuează stima de sine și optimismul, mai puţin intuitiv este că vizionarea unui meci produce modificări de ordin hormonal în organismele privitorilor. O cercetare, condusă în 1998 de profesorul Paul Bernhardt, în prezent cadru didactic la Universitatea de Stat Frostburg (SUA), a arătat că nivelul de testosteron al unui fan poate crește și cu 20% în cazul unei victorii și poate scădea cu 20% în cazul unei înfrângeri a echipei favorite.[11] A spune că suntem fani ai unui sport nu este, așadar, o afirmaţie pur raţională, nici una raţional-emoţională, ci este și o constatare de ordin fiziologic. Pasiunea pentru sport e și o chestiune de biologie.

Cum a ajuns astfel? Una dintre teoriile care descriu psihologia fanului susţine că aceasta s-a manifestat încă din antichitate, când oamenii trăiau în triburi mici, iar războinicii care luptau pentru protejarea triburilor erau priviţi ca reprezentanţi de seamă ai acestora. „În societatea modernă“, nota James McKinley Jr., editorialist The New York Times, „jucătorii profesioniști au un rol similar, doar că la nivelul unui oraș, pe un front/teren stilizat“. Remarca editorialistului o oglindește pe cea a cunoscutului psiholog Robert Cialdini, care spune că „eroii noștri sportivi sunt războinicii noștri“.[12] Ciudăţenia arenelor contemporane este, așadar, aceea că nu despart decât aparent gladiatorii de publicul lor, fiindcă unii fani ajung ei înșiși devoraţi de pasiunea pentru sport.

Preţul plătit pentru lauri

Pe de altă parte, fanatismul sportiv în sine este sămânţa unei întregi industrii. Liga Naţională de Fotbal American este considerată „cea mai lucrativă“ la nivel mondial. Analiștii spun că aceasta ar avea capacitatea de a produce venituri anuale chiar și de 25 de miliarde de dolari.[13] Adică jumătate din cât au costat, numai anul acesta, Jocurile Olimpice de la Soci.[14] Ba încă, despre Soci se spune că este cea mai costisitoare ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă din istorie[15], iar cheltuielile vor continua să crească şi după încheierea evenimentului sportiv, cu până la 7 miliarde de dolari în următorii trei ani, pentru întreţinerea noilor facilităţi şi a infrastructurii adiacente. Rusia nu este însă la fel de dispusă să investească în oamenii ei, atunci când aceștia nu au cu ce să o răsplătească. În 2013, Rusia a apărut în Indexul International Million Dollar Donors Report 2013 cu un volum de doar 239 milioane de dolari investiţi pentru beneficii publice și societale.[16]

Metabolizarea gloriei

Lăsând la o parte extravaganţa financiară a evenimentului, sporturile de performanţă au la bază o extravaganţă ideologică, pe care e ușor, ca public, să o trecem cu vederea. Publicul vede sportivii doar în concursuri. Îi vedem performând și câștigând (sau pierzând). Ne inspiră gândul că au ajuns pe culmi ale excelenţei fiind disciplinaţi și perseverenţi, titani ai voinţei și ai efortului, asumându-și riscuri neobișnuite pentru a-și demonstra lor înșiși și lumii că prin forţele lor împing ceva mai departe graniţele posibilului. Pe de altă parte, nu îi vedem îndurând zi de zi antrenamentele dure și regimurile alimentare drastice, performând cu durere din cauza vreunei accidentări, separaţi de familie, refuzându-și micile bucurii care fac ca viaţa să aibă gust. Sigur, gladiatorii noștri de azi nu ajung în arene constrânși de o forţă vizibilă. Însă atunci când vedem un sportiv pe podium, atunci când vedem un atlet strângându-și în mână trofeul, suntem datori să reţinem că avem în faţa ochilor un om care și-a plătit gloria, uneori cu vârf și îndesat. Dacă a meritat, numai el poate spune. Dacă va merita să ne lăsăm copiii să ajungă acolo, putem spune noi. Acum că știm și preţul.