Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! (Matei 5:6)
Neprihănirea înseamnă sfinţenie; este asemănarea cu Dumnezeu, iar „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:16). Ea este trăirea Legii lui Dumnezeu, pentru că „toate poruncile Tale sunt drepte!” (Psalmii 119:172), iar „dragostea este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Neprihănirea este iubire, iar iubirea este lumina şi viaţa lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu este întrupată în Hristos. Noi primim neprihănirea, primindu-L pe El.
Neprihănirea nu se capătă prin lupte chinuitoare sau munci istovitoare, nici prin daruri sau sacrificii, ci ea se dă în dar oricărui suflet care flămânzeşte şi însetează după ea. (…)
Nimeni de pe pământ nu poate să dea ceva ce va potoli foamea şi setea sufletului. Dar Isus spune: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).
După cum avem nevoie de hrană pentru susţinerea puterii noastre fizice, tot aşa avem nevoie de Hristos, Pâinea din ceruri, pentru a susţine viaţa spirituală şi a ne da putere să facem faptele lui Dumnezeu. După cum corpul primeşte hrană continuu, care susţine viaţa şi vigoarea, tot aşa sufletul trebuie să comunice continuu cu Hristos, supunându-se Lui şi depinzând în totul de El.
După cum călătorul obosit caută izvorul în pustie, iar când îl găseşte îşi potoleşte setea arzătoare, tot aşa şi creştinul va înseta după apa curată a vieţii şi o va căpăta. Hristos este un izvor de apă vie. (…) Noi nu trebuie să căutăm a ne potoli setea la nişte pârâiaşe, pentru că marele Izvor este chiar deasupra noastră şi din apele lui îmbelşugate putem să bem în voie, dacă ne ridicăm puţin mai sus pe calea credinţei.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt izvoarele vieţii. Dacă veţi căuta aceste izvoare de apă vie, veţi fi conduşi prin Duhul Sfânt în comuniune cu Dumnezeu. (…) Atunci veţi şti că Hristos vă conduce; un învăţător divin este alături de voi. (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 23-25)