Ce le face pe unele familii să pună deoparte timp pentru activităţi care le împlinesc spiritual? Cum reușesc unele familii să rezerve diferite părţi ale zilei pentru a studia Biblia, pentru a se ruga împreună sau pentru a vorbi unii cu alţii despre Dumnezeu? Sociologii de la Barna au căutat să afle răspunsul la această întrebare și au descoperit că el este mult mai simplu decât se așteptau.

„Familia care se roagă împreună, rămâne împreună”, spune un proverb american. Americanii de la Barna Group au vrut să ia proverbul mai de la începutul lui și să afle de ce este nevoie, în primul și-n primul rând, pentru ca o familie să se roage împreună. Așa au ajuns să descopere că există o asociere puternică între implicarea în activităţi generale de familie și implicarea în activităţi spirituale.

Că e vorba de o ieșire în parc cu copiii, sau de o ieșire la iarbă verde cu vecinii, de o după-amiază de weekend în care să pui la punct casa, ori de plăcerea unei mese împreună, activităţile pe care o familie le poate face unită și care o ajută să rămână așa, sunt un ingredient nelipsit din viaţa familiilor care au o viaţă spirituală vibrantă.

Raportul „Households of Faith”, întocmit de Barna Group împreună cu Lutheran Hour Ministries susţine că familiile pentru care aspectele spirituale ale vieţii sunt importante sunt aceleași pentru care orice activitate împreună este văzută ca preţioasă.

Ce este o familie activă?

E interesant modul în care cei de la Barna descriu „familia activă” și ce activităţi trec ei pe lista unei familii care petrece timp de calitate împreună: primirea de oaspeţi, urmărirea de programe TV, dejunarea împreună și alte rutine sau „ritualuri” de familie sunt nelipsite din casele în care membrii familiei își iau timp pentru a se închina împreună. Reciproca este și ea valabilă: familiile care nu se implică în activităţi spirituale de grup sunt mai predispuse să nu facă prea mare lucru împreună: circa 31% dintre cei care nu au conversaţii spirituale și 23% dintre cei care nu se roagă și nu studiază împreună spun că nici alte lucruri nu fac împreună.

Creștinii practicanţi care au iniţiativa de a cultiva un mediu spiritual în familiile lor au, cu alte cuvinte, pur și simplu de la început un spirit de iniţiativă, spun sociologii Barna. Concluzia lor este că recreerea sănătoasă, munca sănătoasă și credinţa sănătoasă sunt toate înmănuncheate într-un stil de viaţă care transmite că creșterea spirituală este un mod în plus în care putem fi prezenţi, interesaţi și implicaţi în vieţile celor din jurul nostru.

Această tendinţă a putut fi remarcată și în alte sondaje efectuate de Barna. De pildă, într-un studiu privind percepţiile globale cu privire la sărăcie, sociologii au constatat că persoanelor cărora le pasă foarte mult de o situaţie negativă în lume le va păsa cu atât mai mulţi și de alte nedreptăţi existente. În alt studiu, legat de data aceasta de vocaţie, cercetători au observat că persoanele dedicate credinţei lor sunt cu atât mai mult dedicate muncii. Studiul cel mai recent continuă în aceeași ordine de idei și spune că o familie care se implică în general în diverse activităţi va fi cu atât mai mult implicată în activităţi spirituale.

Patru tipuri de medii familiale

Pentru a putea analiza familiile creștine, sociologii Banra au delimitat patru categorii: familia virbantă, familia devoţională, familia ospitalieră și familia adormită.

Familia vibrantă este una în care membrii sunt profund devotaţi vieţii împreună, cultivând un timp de calitate, recreativ și plin de sens alături de ceilalţi membrii ai familiei. Jumătate dintre persoanele care aparţin unei astfel de familii descriu atmosfera din sânul ei drept „jucăușă”. Membrii familiei vibrante se reunesc aproape zilnic pentru jocuri (32%), cântat (31%), citit (26%) sau a practica vreun sport (23%). Ei mănâncă împreună și își împărtășesc sentimentele unii altora aproape zilnic. Caracterul vibrant al famililei se corelează cu disciplina de grup, care include lucrul împreună la casă (34% fac asta zilnic, sau o dată la două zile), ori găzduirea reuniunilor de familie (68%).

Căminele devoţionale sunt cele în care legăturile dintre membrii familiei sunt prioritare și cultivate cu intenţie. Un sfert dintre ei se joacă și cântă împreună (23%), o cincime (21%) citesc împreună și doar 12% joacă diferite sporturi împreună. Familiile devoţionale nu sunt la fel de ospitaliere precum familiile vibrante, însă membrii lor sunt implicaţi regulat în activităţile comunităţii lor religioase (83% dintre ei participă săptămânal la serviciile divine ale unei biserici).

Familiile ospitaliere seamănă mult cu cele vibrante. Caracteristica lor principală este primirea de oaspeţi de mai multe ori pe lună, fie că e vorba de prieteni apropiaţi (58%), die de vecini (26%). Creștinii din familii ospitaliere interacţionează mai puţin cu cei din casa lor (doar 17% se joacă împreună, 12% cântă împreună, 10% citesc împreună), dar sunt foarte predispuși să declare că au prieteni pe care îi simt apropiaţi ca și cum ar fi din familie (86%).

Căminele adormite sunt în majoritate formate din cunoscuţi care împart aceeași casă (colegi de apartament) sau cupluri care locuiesc singure. Ele se asociază cel mai puţin și cu recreerea de calitate și cu formarea credinţei. Sunt în mod semnificativ mai puţin orientate decât celelalte categorii să joace jocuri (9%), să cânte (5%), să citească (5%) sau să practice sporturi împreună (3%). Și, deși majoritatea (68%) spun că au prieteni apropiaţi pe care îi simt ca parte din familie, sunt grupul cel mai puţin predispus să menţină un simţământ puternic de comunitate în relaţiile cu ceilalţi.

Portretul statistic

„Un dintre cele mai surprinzătoare și încurajatoare concluzii ale acestui studiu”, spunea Brooke Hempell, vice-președinte al Grupului Barna, „este că orice fel de interacţiune – inclusiv recreerea – se corelează cu formarea credinţei. CU alte cuvinte, atunci când formăm legături profunde cu membrii familiei, ne ajutăm credinţa s crească. Nu avem cum să exagerăm vreodată importanţa cultivării intimităţii, a ritualurilor comune și a recreerii împreună cu ceilalţi membri ai familiei, cu prietenii sau cu musafirii din afara familiei care devin parte din căminul extins.” Hempell continuă subliniind nevoia de a înţelege că „toate experienţele vieţii sunt o formă de închinare”.

Portretul care se desprinde din statistica Barna este unul luminos, însă descrierea nu cuprinde și informaţii despre cât de multe familii creștine practicante, din oricare dintre cele patru categorii de mai sus există. Pentru aceasta va trebui să deschidem alt studiu, tot de la Barna, care arată că prea puţini creștini care, la nivel declarativ, apreciază credinţa ca fiind „foarte importantă” în viaţă, trăiesc într-un cămin vibrant din punct de vedere spiritual. Carmen Lăiu detaliază într-un material ST că „ 28% dintre creștinii incluși în studiu nu bifează nici măcar unul dintre factorii care descriu un cămin vibrant în familiile lor, iar 33% trăiesc în case unde se recurge doar la practicile spirituale și conversaţiile spirituale. În același timp, 14% dintre subiecţi au declarat că familiile lor practică doar ospitalitatea”.

Însă aceste date, departe de a contrazice rezultatele celui mai recent studiu, le întăresc ca o demonstraţie a importanţei autenticităţii conexiunii în relaţiile pe care le cultivăm.

Conexiunea pierdută

Atât de importantă este autenticitatea legăturilor dintre noi, încât jurnalistul Johann Hari, autorul cărţii Lost Connections, spunea că aproape toate suferinţele pe care le trăim astăzi sunt un rezultat al avarierii unor conexiuni pe care nu mai știm cum să le reparăm. Hari punea pe seama conexiunilor întrerupte mari probleme mentale ale societăţii dezvoltate, precum depresia sau dependenţa de droguri. Iar prezentarea lui TED în care argumenta această legătură a fost vizionată de peste 11 milioane de ori și tradusă în 35 de limbi.

Hari definea conexiunea drept „experimentarea uniunii într-unul singur. Împărtășirea experienţelor cu celălalt, înţelegerea reciprocă a sentimentelor, similaritatea ideilor.” Și spunea că, „deși ai crede că suntem cea mai conectată societate care a existat vreodată, totuși, „legăturile pe care le avem sau pe care credem că le avem sunt, în realitate, o parodie a legăturii umane.” Un simulacru.

„Dacă treceţi printr-o criză”, spunea Hari, „veţi observa ceva. Nu prietenii de pe Twitter vor veni să stea cu voi. Nu prietenii de pe Facebook vă vor ajuta s-o rezolvaţi, ci vor fi prietenii în carne și oase cu care aveţi o relaţie profundă, nuanţată, texturată, faţă-în-faţă”. Însă jurnalistul spunea că în ciuda realităţii acestui mecanism, societatea în care trăim nu mai știe să se bucure de el. Hari amintea despre un studiu care a analizat numărul de prieteni apropiaţi pe care un american crede că-i poate suna într-o criză și a concluzionat că acel număr e în scădere constantă din anii 1950. În schimb, „numărul de metri pătraţi pe care o persoană îi are în casă a crescut constant. Cred că asta e o metaforă pentru alegerea pe care am făcut-o ca și cultură. Am dat la schimb prietenii pe metri pătraţi și legăturile le-am schimbat pe lucruri. Rezultatul e că suntem una din cele mai solitare societăţi vreodată.”

Împreună pentru vindecare

Solitudinea societăţii despre care vorbea Hari este una secularizată. Însă dacă punem în balanţă rezultatele Barna și inferenţele lui Hari, am putea ajunge la o concluzie care are foarte mult sens din perspectivă creștină: oamenii renunţă la practicarea religiei pentru că au renunţat la legătura lor cu Dumnezeu. Avarierea comuniunii cu Dumnezeu ne-a alienat de spiritualitatea noastră înnăscută și a făcut din ea un simulacru care nu mai împlinește pe nimeni.

Este un cerc vicios, o dependenţă care, dacă Hari are dreptate, ar putea fi rupt doar prin vindecarea legăturilor stricate. Teza lui Hari are un corespondent biblic foarte puternic. Evanghelia, în esenţă, exact asta predică de secole: că vindecarea indivizilor și a societăţilor este posibilă doar când comuniunea oamenilor cu Dumnezeu este revigorată.

Studiul Barna spune că o credinţă viguroasă coexistă în armonie cu relaţiile sociale viguroase. Nimeni nu ne spune care dintre acestea ar trebui să primeze. Și poate că e mai bine așa: pentru unii oameni, vindecarea relaţiilor cu cei din jur este calea prin care se pot apropia de Dumnezeu. Pentru alţii, restaurarea comuniunii lor cu Dumnezeu este singura cale prin care își pot vindeca relaţiile. Cine poate spune care să fie prima? Probabil că cel mai sigur este să ni le dorim pe amândouă, indiferent de ordine.