Curajul de a fi părinte vitreg

semneletimpului.ro 3 august 2019

În sarabanda de virtuţi pe care ar trebui să le deţină părintele vitreg pentru a reuși să crească un copil întreg – după ce lumea lui a fost scindată de despărţirea părinţilor – se amintește doar tangenţial curajul. Numai că acesta este pilonul unei construcţii ce se anunţă din start anevoioasă, spun cei care au plonjat în acest rol, reușind să aducă la liman o relaţie în derivă.

Lumea basmelor și a cărţilor de copii (și nu numai) e înţesată de personaje negative, dar părintele vitreg, și în special mama vitregă, pare de departe personajul cel mai întunecat, urzind continuu planuri de a oropsi prezentul și viitorul unui copil care-l incomodează. Prezenţa fraţilor vitregi nu aduce nicio schimbare pozitivă în situaţia intrusului, favorizarea acestora devenind substanţa de contrast care-i dezvăluie cât de irespirabilă este experienţa sa faţă de primăvara copilăriei obișnuite.

Iar dacă, în lumea basmului, mamele vitrege plănuiesc îndepărtarea sau uciderea străinului, în „lumea reală” a povestirilor, tratamentul incorect și brutalitatea sunt armele preferate. Cu toate visurile confiscate, copiii se resemnează tăcuţi, așa cum o face Morcoveaţă, eroul lui Jules Renard, care e într-o eternă căutare a locului său într-o familie unde privirea glacială a doamnei Lepic – „mămica” – e răspunsul la orice năzbâtie sau lucru bine făcut deopotrivă. Alteori, copiii evadează, dar numai dacă au un refugiu mai bun, așa cum e casa bunicilor pentru Lizuca, orfana devenită „ghimpele” și „necazul” doamnei Mia Vasilian, încântătoarea soţie a tatălui său.

În rama povestirii se ivește arareori părintele natural, de obicei plecat sau cu alte griji pe umeri, prea naiv sau prea indiferent ca să remarce abuzul care are loc între pereţii casei sale. Ori prea fricos, atunci când e vorba să facă faţă unui partener tiranic, așa cum e cazul mamei lui David Copperfield, subjugate de întunecatul său soţ, domnul Murdstone.

Într-o societate în care rata divorţului se menţine ridicată, dar și unde accidente și boli necruţătoare răpesc părinţii prea devreme de lângă copiii lor, numărul părinţilor vitregi a crescut și el. Intimidaţi de remanenţa mitului părintelui vitreg într-o societate cu o dinamică familială în schimbare, mulţi dintre ei depun eforturi reale de a gestiona această relaţie. Rezultatele nu converg mereu spre aceeași notă, dintr-o sumedenie de motive, inclusiv personalitatea copilului, vârsta acestuia, circumstanţele în care a ajuns să aibă un părinte vitreg ori perseverenţa părintelui în faţa obstacolelor care se interpun între două fiinţe „obligate” să se lege una de alta prin alte mecanisme decât cele dictate de un ADN comun.

Pentru că „nimeni nu a spus că e ușor să fii mamă pentru un copil pe care nu l-ai avut”, după cum admite chiar un părinte biologic, părintele vitreg ar trebui să ia în considerare o serie de elemente atunci când încearcă să clădească o relaţie armonioasă cu copiii săi vitregi.

Reconstruind un univers fracturat

Răspunzând frământărilor unei cititoare care nu știe cum să gestioneze furia fiului său vitreg, terapeuta Susan Stiffelman spune că este un lucru firesc ca un copil cu părinţi separaţi să fie prins într-o dilemă dureroasă: cărei părţi să rămână loial? Situaţia sa este cu atât mai ingrată cu cât părintele care se simte cel mai lezat de despărţire îi va inocula copilului sentimente amare faţă de celălalt părinte, în încercarea de a-și drena durerea provocată de ruperea relaţiei.

Există câteva lucruri pe care orice părinte vitreg ar trebui să le știe despre ce se petrece în interiorul unui copil care nu mai are părinţii împreună, indiferent dacă separarea lor a intervenit prin divorţ sau prin moarte, scrie jurnalista Michell Zunter într-un articol care realizează cu sensibilitate radiografia copilului vitreg.

Pentru că alegerea separării nu aparţine niciodată copilului, acesta gestionează cu dificultate golul care se naște după ce tata și mama nu mai formează un cuplu. Fizic, mintal și emoţional, copilul trece printr-o succesiune de ajustări, în timp ce încearcă să-și construiască o identitate și să (re)capete simţământul propriei valori. Chiar dacă la nivel raţional copilul înţelege că familia sa nu va mai fi ce a fost în trecut, el tânjește după acea dinamică familială cunoscută și poate avea un comportament care trădează frustrarea, resentimentul și revolta. El are nevoie, așadar, de un „inamic” pe care să dea vina pentru toată durerea pe care o simte.

Un părinte vitreg ar trebui să știe că va purta mai multe pălării decât majoritatea oamenilor, spune Zunter. Una dintre ele este cea de intrus, de agent al schimbării negative din viaţa copilului, mai ales dacă acesta a crescut timp de mai mulţi ani cu ambii părinţi. Va trebui, de asemenea, să dispună de tact, de bunătate, perseverenţă, iubire necondiţionată și de rezistenţă în faţa respingerii. Pentru că mulţi oameni se simt incapabili să joace un asemenea rol, Zunter susţine că doar o minoritate are curajul de a fi părinte vitreg și de a juca acest rol așa încât să ajute copilul să înflorească.

Partea cea mai importantă la care trebuie să lucrezi ca părinte vitreg este aceea de a acţiona ca un adult. Chiar dacă te simţi epuizat, confuz, tracasat de atitudinea copilului, îngrijorat că n-o vei scoate la capăt, e nevoie să te porţi cu maturitate, eliminând comentariile negative, separând responsabilitatea de resentimente și punând copiii înaintea nemulţumirilor proprii, spune jurnalista, ea însăși mamă vitregă.

Un părinte vitreg sănătos trebuie să înveţe și să practice continuu harul și smerenia, conchide Zunter, subliniind că „nu este vorba despre tine. Da, ești obosit, da, lucrurile pot fi nedrepte, dar dacă ai în vedere imaginea de ansamblu, aceasta îţi va ridica moralul în mod constant”.

De ce sunt mai ușor de iubit taţii vitregi

Atunci când se documenta pentru cartea Stepmonster, Wednesday Martin, autoarea mai multor cărţi despre parenting și cuplu, a remarcat că persoanele care au avut părinţi vitregi mărturiseau, în general, că și-au iubit sau măcar și-au plăcut taţii vitregi și i-au considerat  „un alt soi de tată”. Majoritatea aveau resentimente faţă de mamele lor vitrege, fapt ce confirmă ceea ce spune literatura de specialitate, și anume că există o relaţie mult mai apropiată între taţii vitregi și copii decât între mamele vitrege și aceștia, punctează Martin, care încearcă să explice această diferenţă de raportare.

Una dintre explicaţii este aceea că femeile manifestă mai multă furie după divorţ și sunt mai puţin înclinate să aibă o relaţie amiabilă cu foștii soţi, iar copiii preiau resentimentele mamei și se solidarizează cu aceasta, antipatizându-și mama vitregă, pe care o consideră doar „noua soţie a tatei”.

Pe de altă parte, mama vitregă se poate simţi presată să joace un rol matern, fie de dorinţa ei de a închega o relaţie cu copiii vitregi, fie la insistenţele partenerului, ceea ce va duce, de multe ori, la respingerea ei de către copilul care se simte loial mamei. În schimb, taţii vitregi exercită mai puţină presiune asupra copiilor, lăsând ca relaţia să se închege de la sine și jucând mai degrabă rolul de prieten al copilului, mai ales dacă acesta are deja un tată biologic care se ocupă de el.

De asemenea, mamele primesc cel mai adesea custodia copilului, așa încât interacţiunile dintre mama vitregă și copii au loc destul de rar, în weekenduri scurte sau vacanţe, un timp insuficient pentru construirea unei relaţii.

Viaţa mamei vitrege este departe de a fi un basm, scrie jurnalistul Tim Lott, mărturisind că Stepmonster i-a trezit simpatia pentru eforturile mamelor vitrege, „probabil tradiv, pentru că sunt căsătorit cu o femeie care a luptat ani de zile pentru a se descurca în acest rol”. Mamele vitrege „nu sunt neapărat rele”, afirmă Lott, deși răutatea este caracteristica atribuită lor cel mai frecvent, atât datorită moștenirii pe care ne-o lasă miturile și basmele, cât și pentru că sunt nevoite să se descurce sub presiune.

De fapt, toţi membrii unei familii mixte se regăsesc într-o poziţie dificilă, de la copii – care se pot simţi pierduţi în faţa reconfigurării familiei – și până la tată, care se căznește să-și împartă loialitatea între partener și copii.

Mamele vitrege nu vorbesc prea des despre modul în care se descurcă și despre sentimentele lor reale, considerând că acesta este un subiect tabu și că recunoașterea eșecurilor le-ar afecta imaginea, dat fiind că femeile obișnuiesc să se definească prin calitatea relaţiilor pe care le au. Iar dacă, într-un final, ajung să devină acre, întruchipează exact stereotipul de care s-au temut, conchide Lott.

Chiar și atunci când relaţiile devin foarte bune, este posibil ca raportarea copilului la un părinte vitreg să difere faţă de cea la părintele biologic, însă acest lucru ar trebui interpretat într-un registru al normalităţii mai degrabă decât într-unul al ratării, afirma cunoscutul pediatru american Benjamin McLane Spock.

Bănuiala mea este că aproape fiecare copil vitreg, chiar dacă dezvoltă o relaţie excelentă cu părinţii vitregi, va continua să se gândească la ei în mod diferit faţă de părinţii biologici. Poate că nu va dori să-l numească «tată» pe părintele vitreg. Acest lucru nu ar trebui să fie resimţit însă ca un semn de reproș de către părintele vitreg ori ca un semn de eșec, nici măcar în mică măsură. Un părinte vitreg înţelept trebuie să arate că înţelege această distincţie și o respectă”, conchidea Spock.

Cum să disciplinezi un copil vitreg?

Disciplinarea copilului poate fi, de departe, cea mai dificilă sarcină a unui părinte. Atunci când e vorba de un copil vitreg, lucrurile se complică și mai mult, dar situaţia nu e fără ieșire, cu condiţia ca ambii parteneri să ajungă la un acord asupra regulilor ce urmează să fie impuse, precum și a modului în care vor fi descurajate comportamentele inacceptabile.

Regulile trebuie prezentate copilului de ambii părinţi, așa încât acesta să fie convins că părintele vitreg are sprijinul întreg al părintelui biologic, afirmă psihologul Marie Hartwell-Walker. Conflictele care apar între părinte și copil trebuie gestionate întotdeauna cu respect, pentru că acestea sunt ocazii în care copilul învaţă cum să trateze conflictele în perioada maturităţii. În plus, relaţia nu trebuie să graviteze doar în jurul disciplinei, punctează Hartwell-Walker, pentru că viaţa nu e doar despre disciplină, ci despre un echilibru între îndatoririle și privilegiile care se pot culege din viaţa de familie.

Părintele vitreg trebuie să își formeze o mentalitate a favorizării conexiunii în faţa corecţiei, susţine psihologul specializat în probleme de familie Patricia Papernow. Acest lucru înseamnă că părintele biologic ar trebui să preia cea mai mare parte a responsabilităţii de disciplinare, în timp ce părintele vitreg se dedică clădirii noii relaţii, susţine psihologul. După ce s-a construit o punte de afecţiune între părinte și copil, riscul ca disciplinarea să fie întâmpinată cu ostilitate și resentimente se diminuează.

Este de dorit ca părintele vitreg să insiste mai mult pe încurajarea comportamentelor dezirabile decât pe sancţionarea celor nedorite, afirmă și terapeutul Carrie Krawiec. În cazul părintelui vitreg, este nevoie de construirea unui cont de afecţiune, în care părintele biologic face deja depuneri de la nașterea copiilor, așa încât retragerile care survin în urma disciplinării să nu dezechilibreze grav balanţa intrărilor și ieșirilor de capital afectiv.

Rezumând, se poate spune că, înainte de orice, în relaţia cu un copil, părintele trebui să fie dispus să iubească, pentru a construi o bază de la care copilul să poate accepta mai ușor deciziile, sfaturile și corecţiile din cursul procesului său de modelare.

Acolo unde dragoste nu e…

Nu e ușor să iubești un copil care nu e al tău și poate că, în definitiv, nici nu ar trebui să te gândești că l-ai putea iubi în acest mod, spun unii părinţi vitregi. Dimpotrivă, a iubi necondiţionat un copil, chiar dacă nu e carne din carnea ta, face parte din fișa postului de părinte și se întâmplă oricum la un moment dat, fie mai devreme, fie mai târziu, spun alţii.

Din prima categorie face parte Alex Thomas, prezentator radio care a lansat site-ul www.childlessstepmums.co.uk, unde vorbește cu mamele care, deși se declară îndrăgostite de partenerul lor, nu simt prea multă afecţiune pentru copiii acestora. Simţindu-se libere să-și exprime sentimentele acolo unde nu vor fi prea ușor judecate, unele mame vitrege își mărturisesc ușurarea prilejuită de weekendul în care copiii lor vitregi n-au mai putut veni sau dorinţa de a avea parte de mai multe zile libere în care timpul cu partenerul să nu le fie deranjat de prezenţa copiilor.

La rândul ei, Alex admite că, într-un anumit sens, și-ar fi dorit ca acești copiii să nu existe, iar ea să-l fi întâlnit pe Matt cu mult înainte, deși admite că sunt copii inteligenţi și drăguţi, de care încearcă să se apropie, deși ceea ce simte pentru ei nu poate purta nicidecum eticheta de „dragoste”. Weekendurile în 4 au convins-o că a fi părinte înseamnă să depui o muncă epuizantă, numai că, pentru un părinte vitreg, diferenţa este că face toate aceste lucruri pentru că trebuie făcute și nu din dragoste. Alex spune că, în timp, lucrurile s-au mai nuanţat și vor continua să evolueze, dar ea militează pentru exprimarea sentimentelor de ambivalenţă, chiar dacă cei din jur o denigrează pentru sinceritatea ei. Rezumându-și frustrarea pentru o situaţie comună familiilor mixte, femeia explică: „Cel mai important conflict al nostru se leagă de faptul că el este cel mai fericit atunci când este cu mine și copiii, în timp ce eu sunt cea mai fericită atunci când suntem doar noi doi.

Atitudinea lui Alex ar putea fi taxată drept una egoistă, și de fapt aceasta s-a și întâmplat, mai ales că mariajul partenerului ei de acum s-a rupt după ce s-au îndrăgostit unul de altul într-o perioadă în care lucrau împreună la radio. Dar în niciun caz nu va fi judecată de cele peste 1.200 de persoane care s-au înregistrat pe site pentru a-și putea dezvălui cu francheţe gândurile pe care le au despre statutul lor de părinte vitreg.

Scriitoarea și jurnalista Kamin Mohammadi crede că a găsit calea de mijloc și soluţia care o ajută să supravieţuiască: îi iubește pe copiii săi vitregi, dar s-a antrenat să nu-i pese foarte mult de ceea ce fac. Încercând să limpezească acest oximoron, spune că, deși îi ajută la teme, nu se preocupă foarte mult de rezultatul final al eforturilor școlare ale copiilor (sau de absenţa lor). Îi învaţă bunele maniere, dar nu se sinchisește de obiceiurile rele pe care aceștia le deprind oricum. Pe scurt, Mohammadi și-a reglat relaţia cu copiii pe un traseu al semi-detașării, în care este parte din viaţa lor, dar nu atât de mult încât să sufere din cauza eșecurilor și neascultării lor.

Iubire fără rest

În contrast cu atitudinea ostilă sau detașată a altor mame vitrege, Michell Zunter crede că a ajuns să vadă lucrurile din unghiul corect și, într-un final, să-și iubească necondiţionat copiii vitregi, iar călătoria ei, jalonată de dificultăţi, reprezintă o rază de speranţă pentru oricine crede că nu va ajunge nici măcar la un armistiţiu în această relaţie, cu atât mai puţin la iubire.

Zunter spune că iubirea necondiţionată este datoria și privilegiul părintelui vitreg, care și-a ales, în cunoștinţă de cauză, partenerul, împreună cu trecutul acestuia. O alegere la care copilul n-a avut drept de veto, ci a fost nevoit doar să o accepte și să încerce să se acomodeze cu ea.

La început de drum, a auzit adesea că nu-ţi poţi iubi copilul vitreg la fel ca pe cel biologic și chiar a fost de acord cu acest verdict. Mai mult, începuturile au fost dificile, iar jurnalista povestește că s-a confruntat cu amărăciune și cu resentimente, mai ales atunci când a constatat că eforturile ei nu sunt apreciate. A ţinut însă capul sus și a continuat să facă tot ce știa că e bine, ajungând, în final, să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă. Etichetele nu contează, a descoperit Zunter, te poţi numi părinte vitreg sau părinte „adevărat”, însă niciuna dintre aceste etichete nu schimbă relaţia construită cu un copil care are nevoie de îndrumare și dragoste”. În timp, sentimentele vor urma faptelor, atitudinilor și intenţiilor corecte, susţine femeia, și vei constata că, din copiii vitregi, copiii partenerului tău vor deveni rezidenţi permanenţi în inima ta.

Nu veţi împărtăși același ADN, însă le poţi împărtăși celelalte ingrediente ale părintelui biologic: viaţa și o relaţie sănătoasă și împlinitoare. Și aceasta, pentru că e vorba de o călătorie, de „o relaţie care va schimba viaţa unui copil care are nevoie de tine, nu despre locul din care au venit sau cui aparţin. Ești acolo ca să-i ghidezi, să-i înveţi și să-i susţii. Nu trebui să fii mama sau tatăl (pierdut, n.r). E nevoie doar să fii acolo”.

Roadele eforturilor unui părinte ca Zunter se arată aproape întotdeauna, deși adesea poate dura ani de zile până ce lucrurile să intre pe făgașul unei familii normale, calde, cu bune și cu rele. „Iubirea mamei mele vitregi m-a salvat”, povestește Shannon Bradley-Colleary. La rândul său, Clare Conville redă într-un articol drumul destul de pietros al începuturilor convieţuirii cu mama vitregă, după ce mama ei biologică s-a stins din viaţă, elogiind incredibila generozitate a noii mame, care s-a dedicat creșterii ei, chiar în anii cei mai frumoși ai vieţii, când și-ar fi dorit, probabil, mai mult timp doar cu soţul ei și pentru croșetarea propriilor ei visuri.

La un univers distanţă de aceste istorii cu happy-end, experienţa lui Chrissie Thomas, pe care o povestește aici, surprinde toată urâţenia în care un adult poate înfășura un copil pe care nu-l dorește. Orfană de mamă de la 3 ani, Chrissie a crescut cu o mamă vitregă care avea, după propria-i mărturisire, rezerve de ură pentru fiecare zi, deși nu era ceva personal. Ea ar fi urât orice copil ar fi fost în locul meu”. După ani de zile, Chrissie crede că a depășit coșmarul unei copilării în care abuzul emoţional și fizic s-au împletit.

Uneori nu e nevoie însă nici măcar de o palmă ca să ruinezi un om. Într-o seară de destăinuiri, cineva a sintetizat experienţa de copil vitreg și urmările ei într-o propoziţie care m-a izbit cu forţa unui taifun: „Poate că niciodată n-o să mai pot fi un om întreg.”

Așa cum înţelesese Zunter, părintele vitreg ţine în mâinile sale soarta unui copil care s-a pierdut, odată cu moartea unui părinte sau cu destrămarea familiei, și are nevoie să se regăsească și să-și croiască drum printre hăţișurile unei lumi care i se arată ostilă.

Poate tocmai de aceea, prima virtute a celui care alege să fie părinte vitreg este curajul. Curajul de a face tot ce poate pentru cel care nu e ţesut din sângele lui. Curajul de a-i arăta că lumea interioară se reconstruiește chiar și după ce ultima cărămidă s-a prăbușit. Curajul de a spune „da” omului iubit doar dacă știe că va fi suficient de bun și de puternic pentru a sprijini, a vindeca și a înflori fiinţa care duce o povară prea mare pentru umerii săi cruzi.

Sau, de ce nu, curajul de a merge pe un alt drum, de departe mai ușor, în care nu se va intersecta cu un copil rătăcit pe care să-l transforme într-un adult care-și va irosi anii adunând bucăţile lipsă din ceea presupune că ar putea fi un întreg.

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro