Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu”. (2 Corinteni 9:7)
Toate darurile noastre trebuie aduse cu voioșie, pentru că ele vin din fondul pe care Domnul a socotit de bine să-l așeze în mâinile noastre cu scopul de a duce mai departe lucrarea Sa în lume, astfel ca stindardul adevărului să fie desfășurat pretutindeni în lume, la drumuri și la garduri. Dacă toți cei ce susțin a crede adevărul ar da Domnului prin zecimi și daruri ceea ce este al Său, ar fi pâine în casa Domnului. Binefacerea nu ar mai fi dependentă de daruri nesigure, care se dau doar din impuls și variază în funcție de simțămintele schimbătoare ale oamenilor. Cerințele din partea lui Dumnezeu vor fi socotite ca bine-venite, iar cauza Sa va fi apreciată ca meritând o parte din fondurile încredințate nouă. Domnul este Creatorul nostru divin, iar prin profetul Maleahi ne-a dat făgăduințe care sunt foarte simple, pozitive și importante. Pentru noi, urmările vor fi foarte importante dacă vom da sau nu vom da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. El le lasă ispravnicilor Săi o anumită parte pe care s-o aibă în folos propriu, iar dacă ei vor pune la schimbător ceea ce El cere, El va binecuvânta cu generozitate resursele din mâinile lor. (…)
Singurul plan pe care îl prezintă Evanghelia pentru susținerea lucrării lui Dumnezeu este cel care lasă susținerea cauzei Sale a fi onoarea oamenilor. (…)
Cei care sunt beneficiarii harului Său, care contemplă crucea de pe Calvar, nu vor pune sub semnul întrebării cantitatea pe care s-o dea, ci vor avea simțământul că cele mai bogate daruri, toate laolaltă, sunt mult prea sărace, prea disproporționate față de darul cel mare al singurului Fiu al lui Dumnezeu… Prin lepădare de sine, chiar și cei mai săraci vor găsi căi de a obține ceva spre a putea dărui înapoi lui Dumnezeu. (…)
Bogații nu trebuie să considere că, dacă dau doar din banii lor, este de-ajuns… Părinții și copiii, deopotrivă, nu trebuie să aibă ideea că își aparțin lor înșiși, sau să considere că pot dispune de timpul și avuțiile lor după cum doresc. Ei sunt posesiunea răscumpărată a Domnului, iar Domnul cere partea care I Se cuvine din puterile lor fizice, care trebuie utilizate pentru a aduce un venit în vistieria Domnului. (…)
Va înțelege oare fiecare suflet că ucenicia creștină include lepădare de sine, sacrificiu, chiar până la a ne da propria viața dacă nevoia o cere, pentru Acela care Și-a dat viața Sa pentru viața lumii? – Review and Herald, 14 iulie 1896