Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. – Coloseni 2:9
Multe discuţii şi distorsiuni teologice derivă din tendinţa oamenilor de a accentua prea mult o faţetă a „monedei” în detrimentul celeilalte. Un exemplu clasic sunt discuţiile christologice din biserica din vechime. Mulţi se întrebau cum poate fi Hristos şi Dumnezeu, şi om în acelaşi timp? Cât este divin şi cât este uman în El?
Arius (256–336 d.Hr.), un preot din Alexandria, Egipt, a adus multă confuzie în această discuţie crezând că Hristos era mai mult om şi mai puţin Dumnezeu, Pentru el, în veşnicie în trecut, Dumnezeu L-a creat pe Fiul, care la rândul Său a creat totul. Conciliul din Niceea a fost deschis în mod formal în 20 mai 325 d.Hr şi a atins această erezie ariană. După ce au fost în sesiune timp de o lună, conciliul a promulgat crezul original de la Niceea, afirmând că Isus Hristos a fost „născut, nu creat, din aceeaşi substanţă ca şi Tatăl” şi îi anatemizau pe cei care sugerau că „a fost o vreme în care El nu a existat.”
În tradiţia reformată, în Westminster Confession (1646), se spune: „În unitatea Dumnezeirii sunt trei persoane, din aceeaşi materie, putere şi eternitate: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Tatăl nu are origine, nu este nici născut, nici creat, Fiul este născut din veşnicie de la Tatăl, Duhul Sfânt provine din veşnicie de la Tatăl şi de la Fiul.” Dar am putea spune că Domnul Isus Hristos este „născut din veşnicie de la Tatăl?”
În Ioan 3:16, termenul original grecesc monogenēs a fost tradus greşit ca „singurul Fiu”, când de fapt este „singurul” (RSV) sau „unul şi doar unul” (NIV). Deoarece El are şi dintotdeauna a avut viaţă în El, Hristos poate face referire la Sine ca fiind sursa vieţii (Ioan 14:6). Din acest motiv, în Isaia 9:6, El este numit „Dumnezeu atotputernic” şi „Părintele veşniciilor”. Pavel spune că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9). Ellen White afirmă că „în Hristos e viaţa originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuşi” (Hristos, Lumina lumii, p. 530).
Ce Mântuitor minunat şi puternic avem! Fiind dintotdeauna Dumnezeu în cel mai înalt sens, El îşi poate însuşi din nou „toată puterea în cer şi pe pământ” şi ne promite că este cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18,20). Putem să ne încredem pe deplin în modul în care El ne călăuzeşte şi Se îngrijeşte de noi!