Sunt vietăți pe care nu le agreezi? Dar locuri în natură în care să nu-ți dorești să fii? Mulți se feresc de peșteri și grote, dar sunt persoane care sunt atrase în special de peșteri și de frumusețile rare pe care acestea le adăpostesc.
Cei care studiază istoria biologiei dintre 1890 şi 1940 nu pot face abstracţie de opera de mare valoare a lui Emil Racoviţă, întemeietorul unei ştiinţe, speologia, şi unul dintre cei mai respectaţi savanţi europeni ai vremii lui.
S-a născut la 15 noiembrie 1868, la Iaşi, într-o familie cu vechi rădăcini boiereşti, care a dat Moldovei din secolul al XVIII-lea doi domnitori – Mihai şi Constantin Racoviţă. A urmat şcoala primară la Iaşi, unde l-a avut învăţător pe Ion Creangă, şi tot la Iaşi a absolvit liceul, în 1886, avându-l la catedră pe Grigore Cobălcescu, primul profesor de geologie şi mineralogie din România, care i-a insuflat pasiunea pentru ştiinţele naturii.
„Pe scara fără sfârşit a vremurilor, încet-încet trudeşte omenirea, când trasă în jos spre întuneric de superstiţiile ignoranţei, când trasă în sus spre lumină de adevărurile ştiinţei… A şti sau a nu şti, aceasta e întrebarea!” Acest gând l-a făcut pe tânărul Emil să-și dorească mai mult de la viață.
Familia voia ca tânărul Emil să urmeze o carieră în magistratură, drept care, însoţindu-l în Franţa în 1886, l-a determinat să urmeze Facultatea de Drept la Universitatea din Paris. Şi-a luat licenţa în 1889, dar nu a intrat în magistratură, ci a urmat în paralel, la Sorbona, Facultatea de Ştiinţe, unde a avut din nou un foarte bun profesor, de data asta la zoologie, în persoana lui Henri de Lacaze-Duthiers. A susţinut licenţa în 1891, ca şef de promoţie, şi a început să lucreze în două laboratorare înfiinţate de profesorul Lacaze-Duthiers, specializându-se în fauna marină şi pregătindu-şi doctoratul, pe care l-a susţinut, cu mare succes, în 1896, devenind astfel bine cunoscut în lumea ştiinţifică europeană.
Ca urmare a acestei notorietăţi, Emil Racoviţă este invitat să facă parte din personalul ştiinţific al navei Belgica, proprietatea lui Adrien de Gerlache, care a organizat o expediţie de cercetare a Antarcticii. Belgica părăseşte oraşul Anvers la 18 august 1897, având la bord o echipă internaţională formată din cercetători din Belgia, Polonia, Norvegia, Statele Unite şi România, şi ajunge la Polul Sud la 13 decembrie. Era o echipă de tineri savanţi deja celebri, dintre care cel mai în vârstă era medicul american Frederick Cook, de 32 de ani.
În Antarctica, tinerii desfăşoară o activitate ştiinţifică intensă şi variată. Ei descoperă mai multe insule şi una dintre ele este numită, la sugestia lui Emil Racoviţă, Cobălcescu (trecută pe multe hărţi cu o grafie inexactă, Cobalescou).
Corabia exploratorilor coboară mult spre sud şi, cu în 28 februarie 1898, rămâne imobilizată între gheţuri. Cercetătorii nu îşi pierd însă optimismul, ci îşi continuă cercetările cu tenacitate şi, în pofida climatului dur, Emil Racoviţă strânge un vast material de observaţie cu privire la viaţa pescăruşilor (goelanzi), a pinguinilor imperiali, a focilor şi balenelor. Într-un studiu extrem de bine documentat, el va atrage atenţia asupra pericolului de extincţie a balenelor, din cauza vânării lor excesive.
În cele din urmă, cu mari eforturi, echipajul reuşeşte să elibereze Belgica din strânsoarea gheţurilor şi, la 5 mai 1899, ajunge la Anvers. Primirea este foarte caldă şi toţi membrii echipei ştiinţifice se bucură ulterior, fiecare în domeniul său, de o carieră strălucită.
Emil Racoviţă va rămâne 20 de ani în Franţa, unde va activa ca subdirector la laboratorul Arago de Banyuls-sur-Mer, acolo unde lucrase şi în perioada când îşi pregătea doctoratul, dar va conferenţia şi va prezenta uriaşul material strâns în cursul expediţiei la Polul Sud, sub conducerea lui Adrien de Gerlache, pretutindeni în Europa – inclusiv în România, desigur. Rezultatul teoretic al experienţei sale de explorator al Antarcticii este lucrarea „The life of animals and plants in Antarctica”.
Din 1904, începe să se intereseze de fauna cavernicolă şi explorează circa 1400 de peşteri din Europa şi Africa, demonstrând că, în ciuda opiniei contemporanilor, fauna aceasta era extrem de bogată. În 1920, Racoviţă se întoarce în ţară şi este numit profesor titular la catedra de biologie nou înfiinţată la Universitatea din Cluj. Tot în acest an devine membru al Academiei Române, pe care o şi prezidează între anii 1926 şi 1929. În 1920 obţine prin lege aprobarea pentru înfiinţarea primului institut de speologie din lume, unde este numit director. Institutul a continuat să scoată o revistă, Biospeologica, întemeiată de Emil Racoviţa în 1907, care a dobândit o reputaţie internaţională.
Emil Racoviţa moare la 19 noiembrie 1947, în vârstă de 79 de ani, după o viaţă de neobosită activitate ştiinţifică, desfăşurată până în ultima zi.
Oricât de pasionat şi muncitor ar fi un cercetător, oricât de lungă şi de rodnică ar fi viaţa şi cariera sa, tot nu ar putea epuiza subiectele pe care creaţia divină i le scoate în cale. Din fericire însă, vom avea la dispoziţie o veşnicie întreagă în care vom putea aprofunda toate aceste minuni.
Dar, după cum este scris:
„Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Corinteni 2,9)
Remus Ciutan, Director Exploratori, Conferința Transilvania Sud