Straturile fosilifere par a fi în concordanţă cu unele analize filogenetice independente, metodele radiometrice de datare par a fi în acord cu deducţiile bazate pe „ceasul molecular” al ADN-ului, deriva continentală de milioane de ani pare a fi coerentă cu distribuţia speciilor şi a fosilelor pe pământ… şi exemplele pot continua. Dacă evoluţia vieţii nu este un fenomen real, cum se poate să avem acest aparent consens între multiple direcţii independente de investigaţie ştiinţifică?
Teoria evoluţiei prin selecţie naturală presupune un proces naturalist ale cărui probabilităţi de a se naște (abiogeneza) şi de a se desfăşura (complexificarea informaţiei genetice sub presiuni selective) sunt atât de astronomic de infime, încât să nu merite a fi luate în seamă. Acesta este cel mai puternic argument care se poate aduce împotriva teoriei naturaliste a evoluţiei: ea este chiar şi „teoretic” de neconceput, din punct de vedere probabilistic, indiferent de soliditatea sau şubrezimea dovezilor empirice prezentate.
Cel mai puternic argument
Totuşi, astăzi, când cunoaştem mai mult decât oricând despre complexitatea funcţională uimitoare a vieţii, lumea ştiinţifică este mai convinsă decât oricând de „naturalismul” apariţiei şi dezvoltării acesteia.
La mijlocul secolului al XIX-lea, cunoştinţele de biologie erau foarte restrânse comparativ cu cele de astăzi. De exemplu, celula era văzută doar ca o simplă cărămidă a vieţii, fără prea multă structură internă. Chiar şi în aceste condiţii, când Charles Darwin a propus teoria evoluţiei prin selecţie naturală, aceasta a întâmpinat o opoziţie înverşunată, în parte şi din cauza neîncrederii oamenilor de ştiinţă în puterea hazardului (ghidat de selecţie naturală) de a produce complexitatea biologică ce le era cunoscută atunci. Astăzi cunoaştem incomparabil mai mult despre biologie, în general, şi despre celulă şi biologia moleculară, în particular. Şi, cu cât cunoaştem mai mult, cu atât viaţa ni se revelează ca tot mai complexă, nu ca tot mai simplă. Paradoxal însă, oamenii de ştiinţă au abandonat aproape complet îndoiala iniţială în puterea evoluţiei naturaliste, iar acesta este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari triumfuri de până acum ale teoriei evoluţiei.
Bineînţeles, responsabile pentru această stare de fapt au fost și numeroasele şi aparentele confirmări punctuale ale teoriei, efortul ştiinţific investit în dezvoltarea teoriei şi efortul consecvent de a interpreta realitatea prin „ochelari” evolutivi. Dar punctual se pot aduce critici imposibil de ignorat, aşa cum am exemplificat prin această serie de articole. Ceea ce a învins însă decisiv îndoiala a fost un alt element, greu de subestimat ca putere de convingere: teoria evoluţiei pare că este susţinută de dovezi din arii ştiinţifice diverse şi independente între ele. Astăzi, o mulţime tot mai mare de domenii ştiinţifice, de la biologie moleculară şi genetică la ecologie, de la geologie la arheologie, de la ştiinţele sociale până la cosmologie, toate par a aduce dovezi care să valideze direct sau indirect principiile evoluţiei în natură. Aşa cum probabilităţile s-ar putea constitui în cel mai convingător argument împotriva teoriei evoluţiei, această aparentă convergenţă de dovezi se constituie în cel mai puternic argument pentru teoria evoluţiei. În acest ultim articol, vom analiza câteva din resorturile care susţin acest cel mai puternic argument în favoarea evoluţiei.
Evoluţia: probleme reale
Să revenim mai întâi la câteva dintre chestiunile de care ne-am ocupat până acum în seria „Genetică și evoluţie”:
ADN-ul nefuncţional. Corpul uman este format din peste 37 de mii de miliarde de celule proprii, aflate în strânsă coordonare, iar planul de dezvoltare, alcătuire şi funcţionare al acestui gigantic angrenaj biomolecular este stocat aproape complet în cele peste 6 miliarde de „litere” (în baza 4) ale ADN-ului nuclear uman. Dacă am transforma această cantitate de informaţie în codul binar al calculatoarelor, am obţine aproximativ 760 de megaocteţi, aproximativ capacitatea unui CD digital.
Teoria evoluţiei are nevoie de zone vaste din genom care să nu aibă nicio funcţie, pentru a servi ca „atelier al hazardului”. Şi, într-adevăr, se susţine că aproximativ 96% din genomul uman ar fi lipsit de funcţie (afirmaţie general valabilă, nu numai pentru genomul uman). Aceasta ar însemna că doar aproximativ 30 de megaocteţi de informaţie ar conta cu adevărat în planul de alcătuire al unui om. Dar, dintr-o perspectivă pur informatică, a „codifica” informaţia unui organism atât de complex precum cel uman folosind doar 760 de megaocteţi este deja o sarcină foarte dificilă. A realiza acest lucru cu doar 30 de megaocteţi devine aproape incredibil, deşi lipsesc deocamdată uneltele analitice pentru a demonstra riguros acest fapt intuitiv. Dar poate mai puţin discutabil este faptul că un recent şi respectat proiect ştiinţific de mari dimensiuni, ENCODE, a găsit că peste 80% din ceea ce se consideră nefuncţional în genomul uman are de fapt diverse funcţii biochimice active şi este implicat în diferite forme în funcţionarea organismului.
Genetica populaţiilor. Partea considerată nefuncţională a genomului unei specii (peste 95%, după cum am amintit) nu poate evolua prin selecţie naturală, fiindcă ceva ce nu are funcţie nu poate fi selectat pozitiv sau negativ. Din acest motiv, se consideră că un alt proces, numit „drift genetic”, s-ar ocupa cu evoluţia acestei părţi a genomului, cea mai însemnată cantitativ. Dar driftul genetic este, prin definiţie, bazat doar pe modelarea matematică a hazardului răspândirii unei mutaţii, aşa că se pune întrebarea legitimă: Cum de genomul unei specii este coerent şi comun tuturor indivizilor şi în partea nefuncţională a sa, nu numai în cea funcţională? Timpul îndelungat al evoluţiei ar fi trebuit să adune nenumărate mutaţii divergente între membrii speciei, într-o zonă din genom care nu ar avea de fapt nicio funcţie. Şi nu vorbim deloc de o zonă neînsemnată a genomului, ci de peste 95% din el, în general.
Metodologii de comparare a speciilor. Teoria evoluţiei interpretează asemănarea, în general, ca fiind datorată unei descendenţe comune, fie că vorbim de asemănare genetică, morfologică sau chiar de comportament. Această interpretare nu este în niciun fel dictată de dovezi, ci este doar expresia unei credinţe apriorice în validitatea teoriei evoluţiei. Mai mult, metodologia de estimare a asemănării între specii la nivel genetic este înclinată profund spre supraestimarea asemănărilor. Aşa se face că omul este considerat „98% identic” cu cimpanzeul sau „50% identic” cu o muscă. Nu are sens să mai discutăm absurditatea interpretării populare a acestor afirmaţii. Omul nu este aproape un cimpanzeu şi nici pe jumătate muscă, iar estimări raţionale ale asemănărilor, eliberate de presupunerile evoluţioniste, dau procente de asemănare cu mult mai verosimile.
Arbori filogenetici. Celebrii arbori de descendenţă comună, care înfrumuseţează paginile manualelor de biologie, au mai mult un rol estetic decât unul știinţific. Căutarea unui arbore al vieţii care să prezinte coerent istoria evoluţiei este veche de secole şi tot fără un rezultat bun. De fapt, numeroasele contradicţii ale încercărilor de interpretare a asemănărilor dintre specii ca descendenţă comună au dus, în prezent, la o resemnare a cercetătorilor: Se pare că arborele vieţii arată mai mult cu un „ghem” de relaţii de asemănare – adică exact ce ne-am aştepta de la lucrarea unui Creator care a folosit componente asemănătoare, în scopuri asemănătoare, la specii diferite.
Microevoluţia observată. Există deja numeroase cazuri observate şi documentate de schimbări genetice sau morfologice în specii: modificări ale sistemului digestiv la unele reptile, modificări ale coloritului la unii peşti etc. Acestea sunt puse unanim pe seama microevoluţiei: acel proces care, lăsat să funcţioneze suficient de mult timp, ar conduce inevitabil la divergenţă şi macroevoluţie. Remarcabil este că aceste schimbări sunt de regulă foarte mari în raport cu numărul de generaţii observate şi nu produc organisme neviabile sau în vreun fel handicapate în stările intermediare. Este plauzibil deci să considerăm că sunt produse de informaţie nouă, introdusă în genom prin mutaţii aleatorii, sub o presiune selectivă, într-un timp atât de scurt şi fără să dea greş? Sau, cel mai probabil, avem de-a face cu un mecanism preprogramat în genom de adaptare a organismelor la diverse nişe ecologice? Dacă ar fi aşa, atunci ar trebui să putem avea aceleaşi rezultate şi prin selecţia artificială în cadrul speciilor, coordonată de om: schimbări mari în puţine generaţii, dar cu limite clare, fără stări intermediare neviabile. Istoria milenară a selecţiei artificiale, operată de om în cazul animalelor domestice şi al plantelor, validează dramatic aceste presupuneri.
Simularea evoluţiei. Numeroase abordări teoretice au încercat să aplice principiile evoluţiei în rezolvarea unor probleme dificil de abordat analitic sau pentru a simula evoluţia unor „organisme virtuale” în memoria calculatoarelor. Rezultatele sunt semnificativ de neimpresionante: De regulă, se obţin rezultate doar în măsura în care evoluţiei i se dă un scop spre care să tindă (evoluţia naturalistă nu poate avea aşa ceva), iar selecţiei naturale i se trasează de la bun început o cale cât mai îngustă spre acel scop, cale în cadrul căreia variaţia aleatorie să fie constrânsă sau „încurajată” să se exprime.
Probabilităţi. Calcule simple, dar corecte asupra şanselor apariţiei spontane a vieţii (abiogeneza) indică faptul că nu sunt suficiente nici măcar miliarde de universuri şi miliarde de miliarde de ani pentru apariţia unei singure celule primitive vii. Mai mult, nu poate fi susţinută nici speranţa evoluţioniştilor că, dacă momentul dificil al abiogenezei este cumva depăşit, restul decurge de la sine uşor, prin procesele descrise de teoria evoluţiei. Dacă privim mai atent la puterea reală a selecţiei naturale în faţa forţei demolatoare a mutaţiilor aleatorii, observăm că, de fapt, complexificarea informaţiei de la amibă la elefant este chiar cu mult mai improbabilă şi decât abiogeneza însăşi.
Evoluţia: convergenţa de dovezi
Aşa cum am menţionat deja, există foarte multe linii de investigaţie ştiinţifică ce par a confirma presupunerile şi principiile evoluţioniste. Pagina web de profil a Universităţii Berkeley le simplifică la trei categorii mai însemnate:
Dovezile fosile. Poate cele mai cunoscute dovezi aduse în sprijinul evoluţiei sunt cele ale fosilelor. Se găsesc peste tot în lume, în straturi bine delimitate, datate unanim de comunitatea ştiinţifică la milioane sau chiar miliarde de ani. Se susţine că ordinea apariţiei fosilelor, de jos în sus, este în general conformă cu principiul „de la simplu la complex”, iar locaţii separate chiar şi de distanţe mari îşi pot corela coerent straturile în funcţie de fosilele găsite în ele. De asemenea, se susţine că s-au descoperit deja câteva fosile care ar putea fi considerate intermediare între două specii. Poate cel mai semnificativ este că fosilele par într-adevăr să respecte anumite restricţii de depunere, unele tipuri de specii găsindu-se frecvent împreună, iar altele, niciodată împreună.
Asemănările dintre specii. Asemănările la orice nivel dintre două organisme (genetic, molecular, morfologic, embrionar etc.) sunt considerate indicii ale unei descendenţe dintr-un strămoş comun. La nivelul claselor taxonomice mari de organisme, se pot imagina destul de uşor, în tuşe groase, astfel de arbori. Mai mult, asemănările sunt folosite cu mare efect de convingere în comparaţia om-primată, pentru susţinerea ideii de strămoş comun.
Distribuţia speciilor în spaţiu şi a fosilelor, în timp. Pentru speciile existente, se observă că separarea geografică încurajează, de regulă, şi separarea de fenotip. Mai mult, anumite insule prezintă chiar adevărate redute de supravieţuire pentru organisme care nu mai există pe continentul cel mai apropiat, de unde se presupune că au migrat. Pentru speciile care nu mai există, este remarcabil faptul că prezenţa anumitor fosile este în acord cu scenariul despărţirii continentelor prin mişcarea plăcilor tectonice. De exemplu, fosile de marsupiale se găsesc numai în Australia, în sudul Americii de Sud şi în Antarctica, adică exact acele zone care se crede că erau unite cu peste 80 de milioane de ani în urmă.
Mai pot fi date şi alte astfel de exemple, dar nu le vom mai menţiona, pentru că intenţia acestui articol nu este să le analizeze în particular (nici nu ar fi spaţiu), ci să se concentreze pe imaginea de ansamblu. Iar mesajul imaginii de ansamblu este că în favoarea teoriei evoluţiei există, într-adevăr, un aparent consens între multiple linii de investigare independente.
Ideologie şi ştiinţă
Am văzut că evoluţia are probleme reale şi am văzut, de asemenea, că are şi dovezi favorabile, puternice prin convergenţa lor. Să vedem dacă acest consens de dovezi ar putea fi cumva înşelător.
Este uşor de imaginat şi de probat că un paleontolog evoluţionist va invoca ferm convins faptul că evoluţia este deja dovedită din punct de vedere genetic, pentru a susţine o interpretare evoluţionistă, în alte condiţii mai dificilă, a straturilor fosilifere. În realitate, evoluţia nu este dovedită genetic. De fapt, evoluţia conţine suficiente contradicţii majore dacă se iau în considerare dovezile din genetică şi biologia moleculară. Oare atunci când un biolog se sprijină pe argumente din geologie şi fosile, pentru a susţine o interpretare evoluţionistă greoaie din aria sa, nu face exact aceeaşi greşeală de încredere? Dacă am studia paleontologia îndeaproape şi independent de alte discipline, aşa cum am studiat îndeaproape genetica, nu am găsi oare suficiente incompatibilităţi cu teoria evoluţiei? Poate fi această convergenţă evoluţionistă multidisciplinară, în mare parte, doar un artefact al acestor sprijiniri reciproce, considerate solide, dar şubrede atunci când sunt analizate separat?
Să exemplificăm. Este clar că în coloana geologică putem observa o ordine reală a fosilelor, deşi ea este mai puţin strictă decât susţin evoluţioniştii. Dar ordinea nu este obligatoriu de la primitiv la avansat, pentru că, în realitate, este greu de argumentat dacă un organism este primitiv sau nu. Iar dacă ne fixăm un oarecare criteriu, în funcţie de care să judecăm caracterul primitiv, atunci raportul fosil nu relevă un marş triumfal al progresului, ci cel mult o sinusoidală nehotărâtă, o incoerenţă de suişuri şi coborâşuri.
Să analizăm acum o caracteristică de maximă generalitate a fosilelor: Dacă luăm o specie la întâmplare din raportul fosil global, descoperim că ea apare în stratul X, apoi continuă să apară în variate concentraţii până la stratul Y, iar între X şi Y rămâne complet neschimbată. Mai mult, înainte de X nu se pot identifica specii asemănătoare, care să-i fie probabili strămoşi, iar deasupra lui Y iarăşi nu se pot identifica specii asemănătoare, care să-i fie probabili urmaşi. „Încremenirea” speciilor în raportul fosil este, subliniez, o caracteristică „generală” a acestuia, iar excepţiile care pot fi invocate sunt irelevante: Caracterul general al fenomenului constituie argumentul. Dacă e să ţinem cont doar de acest singur argument, teoria evoluţiei ar trebui să fie deja falsificată. Dar nu este, pentru că noţiuni noi au fost scoase din mâneca de magician a unei teorii eliberate de orice constrângere de verificabilitate (vezi echilibrul punctat, „staza” speciilor etc.). Şi încă un fapt de maximă generalitate: Viaţa apare brusc şi imposibil de complexă în raportul fosil, în ceea ce se cheamă „explozia cambriană”.
Este, în consecinţă, chiar foarte posibil ca aparenta convergenţă de dovezi pro-evoluţie din paleontologie, genetică, biologie etc. să fie înşelătoare. Concret, relaţiile dintre aceste investigaţii știinţifice independente ar putea fi descrise simplificat astfel: Cum explicăm, din perspectiva evoluţionistă, explozia cambriană sau încremenirea speciilor în raportul fosil? Prin orice mijloace, indiferent cât de plauzibile sau speculative sunt ele. Aceasta, deoarece ne bazăm pe faptul că evoluţia este un fapt deja dovedit în biologie. Dar dacă în biologie nu se observă în mod convingător evoluţie sau stări intermediare de organe sau de specii? Nu-i nimic, ne sprijinim pe explicaţii, oricât de improbabile, pentru că evoluţia este un fapt dovedit în genetică, nu-i aşa? Genetica nu are niciun suport explicit pentru teoria evoluţiei? Nu-i nimic, reinterpretăm asemănarea ca descendenţă comună şi mergem mai departe, pentru că evoluţia este oricum un fapt dovedit până la urmă în paleontologie. Şi aşa mai departe. Convingeri greşite se pot sprijini reciproc destul de convingător.
În astfel de situaţii, ştiinţa devine o ideologie preocupată mai mult de propria propagare şi susţinere decât de căutarea adevărului. Iar cei care fac uz de spiritul critic şi de îndoiala sănătoasă au de multe ori surpriza să fie trataţi emoţional cu vitriol şi excluziune. Orice răsfoire în diagonală a forumurilor de discuţii evoluţie-creaţie va aduce o confirmare tristă a acestui fapt.
Concluzii
Atât în favoarea teoriei evoluţiei, cât şi împotriva ei pot fi aduse diverse dovezi, dar cea mai importantă dovadă în sprijinul evoluţiei, tocmai prin puterea sa legitimă de convingere, este aparenta convergenţă de dovezi din domenii distincte. Această convergenţă însă poate fi înşelătoare, ca urmare a unui proces de autosusţinere circulară, comun de altfel în dinamica ideologiilor din toate timpurile. O modalitate de a testa validitatea acestui argument este să încercăm teoria evoluţiei punctual, fără recurs la sprijin din alte domenii. Seria de articole ce se încheie acum a încercat să facă exact acest lucru: să supună teoria evoluţiei unor teste, în principal din genetică, dar fără a recurge la niciun sprijin din alte discipline conexe. Ca rezultat, am descoperit suficiente cazuri de contradicţie sau de incompatibilitate flagrantă între dovezile genelor şi teoria evoluţiei.
În mod ironic, teoria evoluţiei poate avea totuşi o aplicabilitate excelentă în explicarea… propriului ei succes, dintr-o perspectivă sociologică: Nu poate fi contestat că efortul ştiinţific masiv învestit în dezvoltarea ei şi în popularizarea ochelarilor evoluţionişti de interpretare a realităţii creează o presiune selectivă puternică, ce favorizează alăturarea şi susţinerea reciprocă a oamenilor de ştiinţă şi a oamenilor educaţi, în general. În acelaşi timp, ridiculizarea, marginalizarea şi blamarea celor care privesc teoria cu spirit critic creează o presiune selectivă negativă: Este numai de aşteptat ca aceştia din urmă să „moară” mai repede din punctul de vedere al carierei ştiinţifice şi să nu lase în urmă prea mulţi „urmaşi ştiinţifici”.