În general, discuţiile despre resursele planetei se învârt în jurul cantităţilor – Avem destule resurse pentru o populaţie de X miliarde de oameni? Însă cel mai cuprinzător studiu de mediu realizat de ONU evidenţiază o altă problemă legată de resurse – faptul că exploatarea lor în sine contribuie masiv la încălzirea planetei și la pierderea biodiversităţii.
Cu cât extragem mai multe resurse, cu atât creștem nivelul de stres asupra condiţiilor climatice și a sistemelor care susţin viaţa naturală pe pământ. Iar ritmul de extracţie din prezent este de trei ori mai rapid decât acum 50 de ani, deși în acest timp populaţia doar s-a dublat, nu s-a triplat, subliniază raportul Global Resources Outlook.
Din anii 1970, extracţia de combustibili fosili (cărbune, ţiţei, gaz) a crescut de la 6 miliarde de tone la 15 miliarde de tone, extracţia de metale a crescut cu aproximativ 2,7% pe an, extracţia de alte materiale, precum nisip și pietriș, pentru beton a crescut de la 9 miliarde de tone la 44 de miliarde de tone, iar producţia agricolă a crescut de la 9 miliarde de tone la 24 de miliarde de tone, rezumă The Guardian.
Până în anul 2000, aceste creșteri au fost esenţiale pentru creșterea economiei globale, însă de atunci rata rentabilităţii a tot scăzut, pe măsură ce costurile de extracţie au tot crescut, iar costurile asupra mediului au devenit tot mai greu de ignorat. Studiul împarte aceste costuri pe sectoare și concluzionează că doar procesul de extracţie a resurselor din pământ și procesarea ulterioară sunt responsabile pentru 53% din emisiile globale de CO2, chiar înainte ca aceste resurse să fie și folosite. Exploatarea solului este responsabilă pentru 80% din biodiversitatea piedută, în special din cauza agriculturii industrializate.
Fără schimbări majore, cererea de resurse se va dubla, la 190 de miliarde de tone pe an, cererea de teren arabil va crește cu 20%, iar emisiile de gaze de seră ar putea crește inclusiv cu 40%. Autorii raportului spun că acest scenariu poate fi limitat de o tranziţie mult mai rapidă către resurse regenerabile, de planificare urbană eficientă în ce privește reducerea cererii de beton și, nu în ultimul rând, de schimbări în alimentaţie pentru a se reduce atât nevoia de terenuri pentru hrana animalelor, cât și cantitatea de deșeuri.
Voinţa politică este și nu este. Spania, de exemplu, a ajuns la o înţelegere cu sindicatele de mineri să închidă cele mai multe mine până la finalul anului și să investească 250 de milioane de euro în resturarea acestor regiuni în următorul deceniu. În pădurile din Amazon, pe de altă parte, mineritul ilegal pentru aur și alte materiale a devenit „endemic”, cu peste 2.300 de mine active în cele șase ţări de pe Amazon, acuză Greeanpeace Brazilia. Între timp, președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, a predat controlul asupra rezervaţiilor naturale către Ministerul Agriculturii, despre care criticii spun că este controlat de marile companii din sectorul agriculturii.
O altă problemă gravă și despre care nu se vorbește aproape deloc este folosirea betonului, care a devenit a doua cea mai folosită substanţă din lume, după apă. Dacă industria cimentului ar fi o ţară, ar fi al treilea cel mai mare emitent de CO2 din lume, după SUA și China. Impactul acestei industrii asupra sănătăţii umane și a biodiversităţii este major, însă cine ar fi dispus să renunţe la beneficiile importante ale acestui material care poartă în el urmele istoriei și numele marilor civilizaţii?