Când te uiţi în ochii inocenţi ai unui copil, cu greu îţi poţi imagina că cineva i-ar putea face rău în mod intenţionat. Poveştile despre sclavie par dintr-un trecut nefast şi îndepărtat. Puţini ne întrebăm însă unde şi cine ne fabrică hainele sau aparatura electronică, în ce condiţii de muncă și cu ce salarii. Dacă ne-am pune aceste întrebări, s-ar putea să descoperim că în spatele produsului ieftin după care alergăm stă unul dintre cei 10 milioane de copii victime ale sclaviei moderne.
Iqbal Masih s-a născut în 1983, în Pakistan. Avea doar cinci ani când a fost „angajat” la o ţesătorie de covoare, pentru a plăti datoria fratelui vitreg, care, pentru a se căsători, împrumutase de la proprietarul acesteia 600 de rupii pakistanezi (echivalentul a mai puţin de 15 dolari). După prima zi de muncă s-a întors acasă cu mâinile pline sânge și de tăieturi de la nodurile pe care le făcea covoarelor şi a văzut că mama lui avea ochii în lacrimi. A asigurat-o că se va descurca, ceilalţi copii de la ţesătorie i-au spus că va face repede bătături şi că nu îl vor mai durea mâinile.
Ochii lui mari şi curioşi i-au adus simpatia patronului, căruia îi era greu să îl certe atunci când pleca de la războiul de ţesut fără să ceară voie cuiva. Era şi atât de mic şi de firav, încât nu putea să lucreze prea mult fără să obosească. Pleca de lângă războiul de ţesut de fiecare dată când obosea prea tare, apoi se întorcea la muncă. Pentru că îi era milă să îl pedepsească, proprietarul i-a spus mamei lui Iqbal despre situaţie şi a rugat-o pe aceasta să îl bată ca să nu mai plece de la muncă. Nimic nu s-a schimbat şi, în scurt timp, patronul şi-a dat seama că pierde bani din cauza lui. Mulţi îi reproşau deja că era prea blând şi că nu va reuşi niciodată să aibă o afacere prosperă dacă se comporta aşa cu propriii angajaţi.
Pentru că nu a găsit o soluţie cu Iqbal, patronul l-a vândut altcuiva pentru a-şi recupera banii. La noua ţesătorie, Iqbal a fost uimit să vadă că niciunul dintre copii nu-şi ridica măcar privirea pentru a-l întâmpina. A înţeles apoi şi de ce. În spatele lor stăteau doi adolescenţi, la rândul lor foşti muncitori, care îi loveau la cea mai mică abatere. Iqbal a încercat să facă tot ce putea mai bine pentru a nu-l nemulţumi pe noul stăpân. Nu mai pleca de lângă războiul de ţesut şi îşi petrecea cele 12 ore de muncă ghemuit lângă război.
În încăperea luminată de un singur bec şi neaerisită, pentru a evita intrarea insectelor şi distrugerea ţesăturii, Iqbal s-a împrietenit cu alţi câţiva copii. Atunci când supraveghetorii nu erau atenţi sau la masa sărăcăcioasă pe care o primeau (şi care li se scădea din salariu), discutau despre casele lor. Iqbal era printre puţinii fericiţi care locuiau aproape şi pe care şeful îi ducea acasă după muncă cu un microbuz, chiar dacă tot ce reuşea să facă acasă era să doarmă imediat ce se aşeza în pat. Ceilalţi rămâneau să doarmă acolo, ghemuiţi sub războiul de ţesut, iar mulţi dintre ei nici măcar nu mai ştiau unde este casa lor, cum se numesc părinţii lor sau cât vor mai trebui să muncească pentru a plăti datoriile rudelor.
Iqbal le povestea despre lumea de afară, despre faptul că mai sunt copii liberi, care nu trebuie să muncească zi-lumină ca ei, care se puteau juca şi se puteau odihni atunci când voiau. Pentru prietenii lui epuizaţi de muncă, ce spunea el era o poveste frumoasă, dar imposibil de atins. Ştiau că cel mai probabil vor muri acolo, lângă războaiele de ţesut. Văzuseră cum unii dintre ei intrau în letargie şi, oricât de tare ar fi fost bătuţi, nu mai voiau să muncească. Se ghemuiau, refuzau să mai mănânce şi mureau, neştiuţi de nimeni altcineva. Locul le era luat repede de alt copil.
Într-o zi, unul dintre băieţi era foarte bolnav, avea febră şi nu mai putea să lucreze. Ghullah, proprietarul ţesătoriei, furios că băiatul nu mai putea munci, l-a legat de tavan cu capul în jos. Pedeapsa i-a revoltat pe copii, care au început să fugă de fiecare dată când cineva nu era cu ochii pe ei, ceea ce a crescut furia stăpânului. Venea şi îi lua de acasă, iar la ţesătorie îi lega cu lanţuri pentru a-i împiedica să mai fugă. Stăteau uneori şi două zile legaţi lângă războaiele de ţesut, dar fugeau imediat ce erau eliberaţi. Într-o dimineaţă, Iqbal a fugit de stăpânul lui și s-a urcat într-un tractor în care mai erau alţi copii şi adulţi. Împreună cu ei l-a întâlnit pe Ehsan Ullah Khan, liderul BLLF (Bonded Labour Liberation Fund). Ehsan lupta împreună cu organizaţia lui pentru a aplica noua lege pakistaneză care interzicea munca bazată pe datorii care nu aveau să fie niciodată integral plătite, din cauza practicilor necinstite ale proprietarilor. A fost pentru prima dată când Iqbal a auzit despre sclavie modernă, despre ilegalitatea în care munceau el și prietenii lui.
Iqbal a povestit despre condiţiile în care muncea în ţesătoria lui Ghullah. Ehsan i-a oferit o hârtie care îi asigura libertatea, pe care a încercat să o folosească la poliţie. Cei de acolo, deloc dispuși să aplice legea, pentru că proprietarii de ţesătorii îi mituiau, au râs de el, l-au bătut și l-au dus înapoi la muncă.
Ehsan a aflat ce i s-a întâmplat și i-a transmis că BLLF are o școală unde putea să se înscrie. A fugit din nou, iar la vârsta de zece ani a intrat pentru prima dată într-o școală. El și familia lui primeau constant ameninţări, dar nimic nu l-a speriat îndeajuns încât să se întoarcă la ţesătorie.
Timp de doi ani, Iqbal a fost mâna dreaptă al lui Ehsan și purtătorul de cuvânt al copiilor înrobiţi. A mers cu el la întâlniri ale organizaţiilor internaţionale în toată lumea și a povestit despre viaţa copiilor care muncesc ca sclavii în Pakistan. A reușit să convingă în acest timp peste 3.000 de copii să fugă de la stăpânii lor și să caute ajutorul celor din BLLF.
În 1995, după o vizită în Statele Unite ale Americii, Iqbal a fost împușcat mortal în timp ce se plimba cu bicicleta prin faţa casei lui. Avea doar 12 ani și cei din organizaţie sunt convinși că ameninţările mafiei ţesătorilor fuseseră duse la îndeplinire. După aceea, Ehsan a fost extrădat și i s-a interzis să se mai întoarcă în Pakistan. Lucrează și acum de la distanţă pentru a elibera sclavii din ţesătorii și fabrici de cărămizi.
Iqbal visa să îi elibereze pe toţi cei care încă mai sufereau în tăcere, neștiuţi și neștiutori. Voia să devină avocat și spunea deseori în discursurile sale: „Copiii ar trebui să aibă în mâini stilouri, nu unelte.”[1] Deși nu a reușit să-și îndeplinească visul, a reușit să guste libertatea și să salveze atâtea vieţi. Fiecare întâlnire cu cei care au trăit ca el se încheia de fiecare dată cu un strigăt: „Suntem liberi!”. Strigătul lui Iqbal este poate la fel de important pentru noi, cei care trăim într-o lume a consumului și care nu știm sau refuzăm să recunoaștem că încă mai cumpărăm, pe bani puţini, libertatea altora.