Nu pleca

Devoțional zilnice 24 ianuarie 2019

Să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. – Galateni 6:9

Haide să fim sinceri unii cu alţii măcar pentru o clipă. Uneori ne vine să renunţăm. Sunt momente în care îmi doresc să nu mai am credinţă în Dumnezeu. Să nu mai sper. Să nu mai cred în Biblie sau în făgăduinţele personale ale lui Dumnezeu pentru mine. Să nu îi mai ajut pe ceilalţi când se folosesc de bunătatea mea ca o permisiune să îmi pună eticheta pe frunte: Bine ai venit şi să îşi şteargă picioarele. Am început să obosesc să mai fiu conştiincioasă în a da altora mărturie sau în a posti şi mă ruga pentru alţii, care nici măcar nu postesc şi nu se roagă pentru ei înşişi. Şi cea mai mare: uneori renunţ la făgăduinţa din Evrei 10:37: „Cel ce vine va veni.” Ştiu că tu nu eşti preotul meu, dar „se spune” că mărturisirea face bine la suflet. Ce este amuzant — şi măreţ — la oboseala spirituală este că atunci când ajung în cel mai de jos punct, chiar lucrurile care dau naştere la această frustrare sunt lucrurile care mă împiedică să renunţ. Da, ai ghicit, Biblia.

Când citesc despre Ana, prorociţa, ea îmi oferă o perspectivă cu totul nouă. Ea ştia câte ceva despre ce înseamnă să lupţi cu Dumnezeu. Ana a ajuns văduvă după doar şapte ani de căsătorie. Ea avea optzeci şi patru de ani, nu avea copii care să aibă grijă de ea, nu avea casă şi nici asigurare socială sau de sănătate. Ea avea motive să renunţe. În schimb, Ana s-a închinat lui Dumnezeu în ciuda acestei situaţii. Ea a fost credincioasă în mărturisirea care devenise un stil de viaţă. Ea ştia că, indiferent cum se simţea, postul şi rugăciunea încă dădeau roade. Indiferent ce îi aducea ziua, ea rămânea recunoscătoare pentru ceea ce îi oferea Dumnezeu. Ea acceptase chemarea lui Dumnezeu de a fi profet, lucru pentru care a avut nevoie de mult curaj. Da, Ana m-a învăţat multe lucruri. Acum nu mai renunţ la fel de uşor ca înainte. Ci acum merg puţin mai departe cu postul şi rugăciunea. Acum înţeleg mai bine că trebuie să îmi păstrez stilul de viaţă care dă mărturie pentru Mântuitorul meu, indiferent ce zi am. Dar cea mai valoroasă lecţie de la sora noastră este că ea niciodată nu a părăsit templul (Luca 2:37). Ea a aşteptat răbdătoare ca Dumnezeu să salveze Ierusalimul.

Doamne, ajută-mă ca întotdeauna să îmi amintesc să aştept răbdătoare ca Tu să îmi vii în ajutor, indiferent cât de mult trebuie să aştept. Nu pleca! Apoi, Doamne, ajută-mă să fiu bucuroasă cât timp aştept.

D. Renee Mobley

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro