Faraon a zis: „Iată că poporul acesta s-a înmulțit acum în țară și voi mai voiți să-l faceți să-și înceteze lucrările?” (Exodul 5:5)
Urmărește versiunea video aici.
Aaron, instruit de îngeri, s-a dus să-și întâmpine fratele de care fusese despărțit timp de mulți ani; cei doi s-au întâlnit în singurătatea pustiului din jurul Muntelui lui Dumnezeu… Au călătorit apoi împreună prin pustiul Arabiei, înspre Egipt; când au ajuns în ținutul Gosen, i-au adunat laolaltă pe bătrânii lui Israel. Aaron, un vorbitor elocvent, le-a comunicat tot ce i-a transmis Dumnezeu lui
Moise și apoi au făcut semnele înaintea poporului. „Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferința și s-au plecat și s-au aruncat cu fața la pământ.”
Următoarea lucrare pe care trebuiau s-o facă cei doi frați era de a vorbi chiar cu faraonul. Au intrat amândoi în marele palat al faraonilor ca trimiși ai lui Iehova; au simțit că Dumnezeu era cu ei și au vorbit cu putere: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea Mea.»”
Faraon auzise despre ei înainte și despre tulburarea din popor. S-a înfuriat foarte tare. (…)
În aceeași zi, faraon a dat o poruncă tuturor logofeților ce supravegheau lucrările israeliților, prin care robia lor devenea de două ori mai grea și mai cruntă. Clădirile din acea țară erau, și încă sunt, construite din cărămizi uscate la soare, acestea conținând paie amestecate cu lut; chiar și cele mai mari edificii ale lor erau astfel construite, fațada fiind acoperită cu piatră. Faraon poruncise acum cu asprime să nu se mai dea paie lucrătorilor, și totuși să li se ceară același număr de cărămizi. (…)
Când cererea nemiloasă a faraonului a fost executată, poporul s-a împrăștiat prin toată țara ca să adune miriște în loc de paie, însă le-a fost imposibil să isprăvească lucrul și cantitatea cerută pentru o zi. Pentru această nereușită, atât logofeții copiilor lui Israel, cât și oamenii din popor au fost bătuți cu cruzime.
Evreii sperau să fie eliberați din robie fără o încercare specială a credinței sau vreo suferință din partea lor. Însă ei nu erau încă pregătiți pentru a fi eliberați. Nu aveau decât puțină credință și nu erau dispuși să rabde suferința până ce Dumnezeu avea să lucreze pentru ei glorioasa eliberare. – Signs of the Times, 4 martie 1880