Schimbul de generaţie

semneletimpului.ro 8 aprilie 2019

Justin Yang este pastorul bisericii coreene din Duluth, în apropiere de Atlanta. Justin s-a născut în Coreea de Sud, dar, când era mic, familia lui s-a mutat în Statele Unite pentru ca tatăl, care este pastor, să își continue studiile, așa că Justin a făcut școala în America. Dar, când a venit timpul pentru colegiu, Justin s-a întors la Universitatea Adventistă Sahmyook, din Seul. Din acest punct începe dialogul nostru.

A.B.: Mulţi tineri fac tot posibilul să vină să înveţe în Statele Unite. Dumneavoastră eraţi aici și v-aţi întors în Coreea. De ce?

J.Y.: Tata urmase Universitatea Sahmyook, experienţă ce i-a plăcut foarte mult. A simţit că în campusul de la Sahmyook era o spiritualitate vie, reală, și voia să mă întorc la origini.

A.B.: V-a fost dificil să vă întoarceţi?

J.Y.: Iniţial, a fost foarte greu pentru mine, căci nu știam cum aveam să fac faţă după 14 ani petrecuţi în Statele Unite. În primele luni a fost foarte greu. având în vedere barierele lingvistice și provocările.

A.B.: V-au fost îndeplinite așteptările?

J.Y.: Da, din plin. Am stat șapte ani în Coreea. În acea perioadă am făcut serviciul militar, am fost un an în India ca student misionar și am petrecut mai mult timp în Asia de Sud-est.

A.B.: Vorbiţi-ne despre timpul în armată. Aţi fost acceptat cu stilul de viaţă și practicile religioase? Sau a fost ceva foarte dur și strict, așa cum e de obicei armata?

J.Y.: Experienţa armatei a fost una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea. Săptămâna de lucru era de șase zile, duminica fiind ziua liberă. În anii aceia, doar câteva religii și confesiuni erau recunoscute, dar biserica mea nu. Atunci am fost persecutat pentru credinţa mea pentru prima dată în viaţă. Din pricina alegerii mele de a păzi Sabatul și de a refuza să port armă din motive de conștiinţă, am fost închis și am petrecut ceva timp în închisoarea militară. Aceea a fost o perioadă a vieţii când am simţit cum credinţa mi-a fost pusă la probă.

Prin harul lui Dumnezeu, care lucra în mine, am reușit să îmi apăr credinţa și, ca urmare, am fost persecutat pentru credinţa mea. A fost clipa când am realizat că aceasta e rodul educaţiei primite, că tot ce făcusem până atunci s-a concretizat.

A.B.: Când aţi ajuns la închisoare, nu aţi regretat că vă întorseserăţi în Coreea?

J.Y.: Aceasta e o întrebare bună. Am trecut prin clipe cu adevărat dificile. La început au încercat să mă convingă, zicând: „Dacă renunţi la decizia de a păzi Sabatul și de a nu purta armă, poţi avea o viaţă foarte bună aici.” Mulţi au încercat să mă convingă prin cuvinte blânde, dar, fiindcă asta nu a dat rezultate, au recurs la forţă. Am fost adesea bătut.

În cele mai grele momente am strigat la Dumnezeu: „Dacă nu m-aș fi întors în Coreea, nu aș fi trecut prin așa ceva.” Nu pot spune că nu am avut regrete.

A.B.: În ciuda acestor lucruri, aţi rămas consecvent.

J.Y.: Serviciul militar este încă obligatoriu, dar, din cauza înaintașilor care au ales să își respecte convingerile, acum soldaţilor le este mult mai ușor să își ţină credinţa. Începe să se discute tot mai mult și serviciul alternativ, fără port de armă, din motive de conștiinţă.

Aș vrea să adaug ceva. Nu e vorba de armată, ci de studii universitare. Recent, niște studenţi la medicină au refuzat să dea un examen în Sabat, așa că ar fi trebuit să renunţe la cariera medicală. Dar ei au apelat la justiţie și au avut câștig de cauză. Acum studenţii pot avea date alternative ale examenelor. Dacă vor să păzească Sabatul, pot da examenul duminica sau în orice altă zi.

A.B.: Este un semnal important, da. Aţi spus că aţi fost în India ca student misionar. Mulţi creștini coreeni merg ca misionari în toată lumea.

J.Y.: Da, prin harul lui Dumnezeu, suntem a doua ţară, după Statele Unite, ca număr de misionari trimiși în diferite părţi ale lumii.

A.B.: Am observat că misionarii coreeni merg în cele mai periculoase locuri și în ţările cele mai sărace. Este ceva în mentalitatea sud-coreenilor, în stilul lor de viaţă, în istoria lor, care îi ajută să facă faţă situaţiilor dificile?

J.Y.: Da. Noi am trecut prin Războiul Coreean, ce a lăsat ţara devastată, aproape totul a fost distrus. Pentru a ajunge la starea actuală, coreenii au muncit foarte mult. Au fost foarte harnici și perseverenţi în eforturile lor. Astfel, în doar 30 de ani, au ajuns la un statut economic care a șocat lumea.

A.B.: Aveţi un stil de viaţă frugal?

J.Y.: Foarte frugal. De fapt, ei trăiesc mult sub posibilităţile lor. În zilele noastre, sunt și coreeni care cheltuiesc puţin mai mult decât ar trebui. Dar, în general, sârguinţa și consecvenţa au rămas etosul naţiunii.

A.B.: Da, este ceva foarte greu de imaginat în Occident sau în ţările care aspiră la stilul de viaţă occidental, în care oamenii sunt atât de obișnuiţi să cumpere pe credit și să plătească mai târziu. Așadar, la fel ca mulţi tineri creștini coreeni, aţi mers ca misionar.

J.Y.: Mă gândisem mai demult că mi-ar plăcea să dedic un an de studenţie pentru misiune. Nu știam unde aveam să fiu trimis. Instruirea se făcea la Cavite, în Filipine, și am fost trimis în India.

Cu toată instruirea, când am ajuns în acel sătuc nu am avut nici oidee ce aș putea să fac. Nu știi limba, ești diferit, toată lumea se uită la tine foarte ciudat. Timp de două sau trei luni, am bătut la uși, încercând să mă prezint: Sunt un misionar din Coreea de Sud, mă numesc Justin Yang și mi-ar plăcea să vă ajut cu orice aveţi nevoie. Vreau să mă rog cu dumneavoastră. Invariabil, ușile se închideau: „Nu avem nevoie de niciun misionar!” Mulţi dintre ei erau hinduși și nu voiau să aibă contact cu nicio altă religie.

Dar a venit un moment special. Am intrat într-o casă unde stătea o femeie paralizată de la mijloc în jos. Nu putea să vină afară; a zis ceva în hindi, dar nu am înţeles. Părea că…

A.B.: Vă invită înăuntru.

J.Y.: Da. Părea, de asemenea, că are dureri, așa că am intrat repede și am zis: „Sunt un misionar din Coreea de Sud”, apoi m-am prezentat. Dar ea avea dureri foarte mari și avea nevoie de ajutor foarte repede. Unicul lucru pe care îl adusesem era niște cărbune medicinal, așa că am adus niște apă, am pus în ea cărbunele și m-am rugat: „Nu știu ce se întâmplă cu ea, asta e tot ce am, te rog să o vindeci pe această femeie.” I-am dat puţin cărbune și, iniţial, nu s-a întâmplat nimic. Dar după câteva minute s-a simţit mai bine, nu a mai avut dureri, a făcut un semn că e bine și a zâmbit. Și nu știu ce a zis, dar repeta un gest, pe care l-am interpretat ca însemnând:„ Mai veniţi!”

Așa că m-am dus la ea și a doua zi și am început să îi fac și masaj. Nu putea vorbi nimic cu ea, dar am petrecut timp în casa ei. Și uimitor a fost că, în a treia săptămână, în timp ce îi masam picioarele, ea a făcut semn că vrea să se ridice. Am ajutat-o și a început să pășească șchiopătând. Fusese paralizată de peste 18 ani și acum aproape că ţipa, fiindcă…

A.B.: Nu putea crede ce i se întâmplă.

J.Y.: Da. Toţi membrii familiei care locuiau în apropiere au auzit-o, au intrat în casă și și-au văzut bunica, mama, stând în picioare și mergând. Erau complet uimiţi. Nici eu nu știam ce se petrecuse și, printr-un traducător, le-am zis: „Nu știu exact ce s-a întâmplat și care e trecutul vostru, dar știu că Dumnezeu are un plan pentru viaţa voastră.”

În primele trei luni de lucrare misionară, nu fusesem primit nicăieri. Aceasta fusese prima casă unde am fost primit și, de îndată ce toate familiile au văzut cele petrecute, au venit la biserică și au spus că vor să facă parte din ea.

A.B.: Chiar?!

J.Y.: Da. Exista în sat o mică biserică, aproape goală. Acum s-a umplut. Am rămas în sat. A urmat sezonul de semănat, am mers pe câmp cu ei și eu făceam munca cea mai grea, munceam toată ziua pe câmp cu ei.

A.B.: Eraţi obișnuit să munciţi la câmp?! Aţi locuit la oraș, nu?

J.Y.: Partea frumoasă este că, în primul an la Teologie, studenţii din Coreea au un curs de educaţie agricolă – e obligatoriu. Aceea a fost prima dată în viaţa mea când am plantat cartofi și tot felul de lucruri. Am folosit tot ce învăţasem la școală, iar oamenii au fost șocaţi: „Uite un student coreean care știe să facă ce fac oamenii de aici!” Am mers zilnic la câmp cu ei, i-am ajutat, m-am rugat pentru ei, am trăit lângă ei, așa că am început să le câștig încrederea și ei au început să întrebe: „Ce dorești să ne înveţi?” Îl laud pe Dumnezeu pentru acel an, căci mi-a întărit credinţa.

A.B.: Acum sunteţi pastorul unei biserici coreene de aici, din Atlanta. De cât timp vă aflaţi aici?

J.Y.: De patru ani. Sunt cinci sau șase biserici adventiste coreene în Atlanta.

A.B.: Este un număr însemnat de coreeni în zonă? Imigraţia coreeană continuă?

J.Y.: Sunt circa 80 de mii. Mai sunt coreeni care vin să înveţe sau să lucreze, dar numărul imigranţilor a scăzut foarte mult, aproape la zero.

A.B.: Care era situaţia bisericii coreene când aţi ajuns aici?

J.Y.: A fost foarte interesant, căci sunt primul pastor de a doua generaţie, vorbitor de engleză. Majoritatea pastorilor din trecut fuseseră imigranţi de primă generaţie, vorbitori de coreeană și aveau către 60 de ani. Eu am fost chemat să formez noua generaţie de coreeni americani, vorbitori de engleză, să conducă această biserică. Acesta era proiectul lor și au căutat pe cineva care să îl poată îndeplini.

A.B.: Ce i-a făcut să ia acea decizie?

J.Y.: Cred că, dacă privim atent în jur, vedem că multe biserici de imigranţi, mai ales cele din America de Nord, sunt pe cale de dispariţie. Majoritatea credincioșilor au peste 60 de ani. Biserica îmbătrânea și se împuţina, și liderii bisericii au zis: „Dacă nu facem ceva chiar acum, dacă nu transmitem conducerea bisericii noii generaţii, biserica noastră ar putea să nu mai existe peste 20 de ani. Dacă nu facem ceva chiar acum, biserica noastră nu va avea niciun viitor.”

Generaţiile tinere nu mai vorbeau coreeană, deci nu găseau o biserică unde să vorbească engleză, dar să se bucure de cultura coreeană și să aibă părtășie cu coreenii, așa că mulţi plecau. Se duceau la biserici americane aproape de casă sau încetau cu totul să vină la biserică.

Cu multă rugăciune, am demarat un proiect pentru a le transmite tinerilor răspunderile de conducere. Voiam ca biserica să întinerească, să își recapete vitalitatea. Dar aceasta nu însemna să le luăm rolurile celor din vechea generaţie, ci să îi ajutăm să îi instruiască și să îi promoveze pe cei din generaţia tânără.

A.B.: E interesant! Nu a fost o revoluţie sângeroasă…

J.Y.: Nu, deloc. Conducătorii în vârstă au trecut în spatele celor tineri, au devenit mentorii lor și s-au simţit onoraţi să lucreze pentru viitorul bisericii. A fost chiar o ceremonie în care ei au înmânat cheile conducerii următoarei generaţii, având grijă să nu lase totul în seama tinerilor, ci au stat împreună ca o echipă. Au avut grijă ca tranziţia să fie făcută pe deplin.

Adesea, când încercam să delegăm niște responsabilităţi, spunem: „Ocupaţi-vă voi de asta!” Dar în acest caz, a fost altfel. Li s-a zis: „Vrem ca voi să fiţi acum liderii, dar suntem aici ca să vă ajutăm să parcurgeţi acest proces.”

A.B.: Care a fost reacţia celor din tânăra generaţie, au fost dispuși să preia responsabilităţile?

J.Y.: Da. Iniţial, unii dintre ei s-au simţit, desigur, împovăraţi, căci nu aveau suficiente cunoștinţe, nu știau dacă aveau destule resurse, dar au văzut cât de serioși erau membrii vârstnici în planul lor și au zis: „Bine, acceptăm această provocare.”

Au preluat nu numai conducerea bisericii, ci și activitatea de întreţinere, de organizare – curăţenia, mesele de părtășie, vizitarea bolnavilor, proiectele sociale ale bisericii pentru comunitatea coreeană…

Odată implicaţi în conducerea bisericii, le-au zis altor prieteni care părăsiseră biserica și altor familii tinere pe care le cunoșteau: „Haideţi și voi la această biserică!” Așa că multe din familiile tinere s-au întors și acum există o comunitate vibrantă de familii tinere ce zic: „Acum aceasta e biserica noastră și vrem să ne implicăm.”

Sunt două servicii divine succesive: primul este în coreeană, frecventat mai mult de generaţia mai în vârstă, iar al doilea este în engleză, pentru a doua și a treia generaţie de coreeni, pentru care engleza este mult mai la îndemână.

Avem un impact si asupra comunităţii coreene din oraș, organizăm multe evenimente care implică toată colectivitatea coreeană. De fapt, cel mai recent program misionar a fost ţinut la Centrul Cultural Coreean din Norcross.

Organizăm anual și o cursă de 5 kilometri, îi invităm pe cei din zonă să ni se alăture și ne asociem cu o organizaţie, căreia îi donăm toţi banii obţinuţi din acel eveniment.

A.B.: Sunt impresionat de realismul cu care aţi diagnosticat situaţia bisericii și de curajul, umilinţa și credinta cu care aţi facut tranziţia catre biserica viitorului. Vă mulţumesc!

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro