„Era întuneric în burta lupului.” Asemenea unui chef-bucătar care reinterpretează o mâncare tradiţională pentru un restaurant urban cu preţuri piperate, scriitoarea Margaret Atwood le propunea cursanţilor de la masterclass-ul ei o reinterpretare a poveștii „Scufiţa Roșie”, pe măsura celor mai actuale gusturi și abilităţi de atenţie: o Scufiţă care trăiește în prezent.

Obsesia generaţiei actuale pentru trăirea în prezent își face auzit ecoul în cele mai nebănuite contexte ale existenţei noastre. Conceptul de mindfulness – adică acea stare în care te reconectezi la tine, observându-ţi trăirile, starea fizică, emoţiile și gândurile, fără să le judeci – este văzut ca principal resort în combaterea alienării faţă de propria persoană. În societatea noastră plină de stimuli centripeţi, o astfel de viziune pare un remediu foarte logic. Însă ramificaţiile mai puţin populare ale concentrării pe prezent și ale gândirii cu bătaie scurtă fac ca partea cea mai interesantă a problemei să rămână nediscutată. A trăi în prezent nu ne va salva, pentru că prezentul nostru pierde constant din proprietăţile lui potenţial vindecătoare.

Ce mai e și mindfulness-ul ăsta?

Ideea de a fi prezent în prezent este folosită în învăţătura budistă ca o disciplină a dobândirii cunoașterii de sine și a înţelepciunii, cu scopul declarat al iluminării, văzute ca o eliberare totală de suferinţă. De altfel, metoda de căpătâi pentru trăirea în prezent este meditaţia, iar modul în care meditaţia reușește să ne armonizeze cu noi înșine ar fi inducerea acelei stări de relaxare în care devenim conștienţi de toate senzaţiile din corpul nostru și să ne raportăm la ele ca și cum le-am fi martori. Concret, ceea ce toată lumea numește astăzi mindfulness este o adaptare a meditaţiei budiste în context occidental, într-o versiune care a eliminat cadrul religios al practicii.

Conceptului de mindfulness i-a luat aproape jumătate de secol să ajungă un produs de larg consum în societate și, simultan, o afacere prosperă. A fost importată în anii ’70 de americanul Jon Kabat-Zinn, devenit între timp profesor emerit de medicină și creator al Clinicii de Reducere a Stresului și al Centrului pentru Mindfulness în Medicină, în Îngrijirea Sănătăţii și în Societate, din cadrul Facultăţii de Medicină a Universităţii din Massachusetts. Dar și Zinn a preluat-o de la mentorii săi budiști: activistul pentru pace de origine vietnameză Thich Nhat Hanh și maestrul zen Seung Sahn, cofondator al Centrului Zen de la Cambridge.

Departe de a fi doar promisiune vandabilă cu origini religioase, meditaţia de tip mindfulness s-a bucurat de o atenţie știinţifică destul de consistentă. Cercetările, care în ultimele câteva decenii s-au concentrat pe efectele meditaţiei de tip mindfulness, emit însă multe tipuri de concluzii. Unele sunt entuziaste cu privire la rolul meditaţiei, altele sunt reţinute, indicând necesitatea de aprofundare a subiectului, în timp ce altele avertizează că meditaţia este o risipă de timp fiindcă nu ar avea niciun efect asupra unor afecţiuni psihice. De exemplu, un studiu care a urmărit evaluarea exact a efectelor meditaţiei în tratarea stresului de tip posttraumatic a ajuns, chiar și în 2017, la o concluzie rezervată: „Această cale de cercetare se află încă într-un stadiu foarte incipient.”[1] Ca să studieze efectele meditaţiei, cercetătorii urmăresc să stabilească o relaţie de cauzalitate: fiindcă meditează, subiecţii își îmbunătăţesc X, Y, Z indicator al bunăstării psihice. Momentan însă, prea puţine studii au reușit să ajungă la concluzii de acest tip. Cu toate acestea, și studiile corelative, cele care observă asocierea dintre meditaţie și diferiţi indicatori ai stării de bine, au relevanţă, pentru că ele arată că meditaţia ar putea avea totuși niște caracteristici încă nedescoperite care să îi ajute pe oameni. Astfel, un alt studiu, tot din 2017, a arătat existenţa unei asocieri între meditaţia mindfulness și reducerea stresului sau a tulburărilor de dispoziţie.[2]

Există o multitudine de studii care arată că meditaţia poate fi folosită cu succes în tratarea tulburărilor de anxietate: atacuri de panică, anxietate generalizată. Și poate chiar mai uimitoare sunt studiile care evaluează efectul gândirii meditative asupra reducerii durerii fizice cronice.[3] Acest lucru i-a determinat pe unii practicieni să pretindă că meditaţia de tipul gândirii în prezent poate să contribuie chiar și la îmbunătăţirea vieţii sexuale, însă studii imagistice care au urmărit influenţa meditaţiei asupra regiunilor cerebrale responsabile de perceperea senzaţiilor fizice nu au adus suficiente dovezi pentru a putea susţine un efect al meditaţiei asupra sexului.[4]

Cele mai impresionante rezultate știinţifice vizează însă eficacitatea meditaţiei asociate cu terapia cognitiv-comportamentală în tratarea depresiei. Cercetări serioase arată că o astfel de abordare reduce semnificativ riscul de recădere în cazul pacienţilor care au avut trei sau mai multe episoade majore de depresie în trecut. Și, ţinând cont de prevalenţa tot mai mare a depresiei în ţările dezvoltate, putem înţelege de ce a devenit astăzi atât de tentant să privim plini de speranţă la mindfulness. Doar că popularitatea meditaţiei de tip mindfulness a crescut atât de mult în ultimii ani, încât a depășit cu mult eficienţa ei reală, iar oamenii continuă să aștepte de la mindfulness mai mult decât poate în realitate să ofere.

Să vindeci trecutul prin prezent

Deși se promovează ca soluţia la toate problemele emoţionale, trăirea în prezent este, în mod ironic, mai degrabă un remediu post-eveniment. Nimeni nu practică mindfulnessul în mijlocul unei situaţii traumatice. Nu ne-am putea imagina, de exemplu, un deţinut de la Auschwitz concentrându-se pe senzaţia eterală a organismului său emaciat de foame sau pe gemetele de suferinţă ale colegilor de baracă, pe susurul șobolanilor ori pe întunericul-smoală care îi apasă pe ochi noaptea. Iar literatura concentraţionară este plină de exemple de supravieţuitori care au rămas în viaţă doar datorită faptului că s-au putut refugia fie în experienţele încurajatoare ale trecutului, fie în visurile pe care le aveau cu privire la viitor. De fapt, de foarte multe ori, în situaţiile traumatice, mintea creează o barieră între noi și realitate, menită să ne împiedice să absorbim prezentul cu fiecare fibră a noastră. Este ceea ce psihologii numesc „disociere”.

Disocierea psihică este un mecanism bine documentat știinţific. Este o alterare a conștienţei de sine, o detașare de realitate care, în cazurile moderate, poate fi văzută ca o modalitate de a face faţă unei situaţii în afara controlului nostru sau ca o strategie pentru a diminua și tolera stresul.[5] Însă, în spectrul disocierii există și forme patologice, precum tulburarea de depersonalizare, fuga disociativă – în care o persoană uită cine este și își asumă o identitate nouă. Tulburările disociative sunt foarte răspândite în rândul persoanelor care practică prostituţia și care, pentru a-și putea folosi corpul ca un obiect al muncii, au nevoie să se „rupă” de propriul corp, să nu îl mai perceapă ca parte din propria identitate. De altfel, psihologii spun că, potrivit informaţiilor existente, aproape toate persoanele care se prostituează suferă de cel puţin o tulburare psihică, fie ea disociativă, posttraumatică, o tulburare de dispoziţie afectivă (depresie, anxietate) sau de consum de substanţe adictive.[6]

Disocierea este constatată la persoanele care au trecut prin traume precum abuzul sexual sau care au fost expuse la acte de violenţă, dar ea este familiară oricui îi este familiar stresul. Cea mai frecventă formă de disociere este visarea cu ochii deschiși. Despre aceasta, psihologii au remarcat recent în studii că ar putea fi chiar benefică dezvoltării creativităţii.[7] Dinspre filosofi însă, mai ales dinspre cei înclinaţi spre analiza impactului hipertehnologizării asupra indivizilor și societăţii, vine o evaluare mai sumbră. Paradoxul timpului nostru este că aceia care cred că sunt cel mai ancoraţi în prezent confundă sincronizarea lor la aici și acum cu scufundarea în tehnologie. Din nefericire, hipertehnologizarea generaţiei de astăzi este, în realitate, o fugă de sine, din care nu ne vor putea opri nici cele mai cool aplicaţii mobile pentru respiraţie și nici dezvoltarea gândirii pentru aici și acum. Tocmai atunci când ne străduim să nu pierdem nimic din ce se întâmplă, să fim conectaţi la moment, exact atunci evadăm, de fapt, din prezent.

Asocierea disociativă

De vină pentru uniformizarea la maximum a priorităţilor momentului este, cel mai probabil, ceea ce autorul SF Cory Doctorow numea „ecosistemul tehnologiilor interuptive”. Doctorow se referea la computere, fiindcă, la vremea la care își introducea conceptul, telefoanele inteligente încă nu fuseseră inventate, însă principiul li se aplică amândurora: societatea a furnizat atât computerele, cât și telefoanele inteligente ca pe niște instrumente menite să ne facă viaţa mai ușoară și mai plăcută. Însă plăcerea derivată din utilizarea celor două tipuri de dispozitive vine cu un preţ pe care abia acum începem să îl înţelegem în magnitudinea lui reală.

Comicul Louis C. K. a surprins publicul late night show-ului, „Conan”, atunci când a mărturisit că a decis să nu le cumpere copiilor săi telefoane mobile inteligente, explicând că vrea să îi vadă triști.[8] Spectatorii au râs, dar știau că are dreptate. C. K. spunea că tristeţea apare atunci când ești forţat să rămâi singur cu gândurile tale. „Telefoanele ne răpesc lucrul acesta, capacitatea de a sta pur și simplu. Ceea ce ne face să ne numim «persoane».”

C. K. a continuat povestind cum, la un drum lung cu mașina, radioul difuza o piesă foarte încărcată de emoţie. Pe măsură ce cântecul creștea în intensitate, C. K simţea cum o oarecare melancolie se cuibărește și începe să crească în sufletul lui. Reacţia instinctivă a fost să pună mâna pe telefon și să îi scrie cuiva. „Oamenii sunt dispuși să ia o viaţă și să și-o ruineze pe a lor, pentru că nu vor să fie singuri nici măcar o secundă”, spunea. S-a forţat să facă altfel. N-a atins telefonul, în schimb, a tras mașina pe dreapta și și-a permis să își simtă emoţiile.

După o porţie zdravănă de plâns a venit o porţie la fel de zdravănă de bucurie și de recunoștinţă pentru viaţa pe care o are. Așa a rămas convins că avem nevoie să ne trăim sentimentele fără să le înăbușim cu artificii tehnologice sau de alt fel. Fiindcă, atunci când „nu te simţi niciodată cu adevărat trist sau cu adevărat fericit, te simţi doar… oarecum satisfăcut cu produsele tale. Și apoi mori. Și de-asta nu vreau să le iau telefoane copiilor.”

Sub forţa adictivă a instrumentelor pe care le-am construit ca să ne ajute să ne ancorăm mai bine și să nu ratăm nimic din ce se întâmplă, am ajuns să considerăm că tot ce se întâmplă în jur este la fel de important și de neratat. Însă, când totul este la fel de important, în realitate nimic nu mai contează.

Adevărata conectare

Stimulii artificiali, care ne fragmentează atenţia în mii de subiecte aparent demne de implicarea noastră emoţională, ne privează de mai mult decât capacitatea de a simţi în mod plenar emoţiile. Linda Stone, cercetător la Microsoft, ar pune prezentul nostru sub zodia „atenţiei constant parţiale”, adică acea stare în care suntem permanent conectaţi la un flux de informaţii sau stimuli care ne solicită atenţia, dar nu la capacitate maximă. De fapt, chiar în timp ce ne străduim din toate butoanele să gustăm prezentul, cei mai mulţi suferim de „epuizare temporală”. Cum spunea sociologul Elise Boulding (în 1978!), „atunci când suntem mereu fără răsuflare din cauză că ne confruntăm cu prezentul, nu mai avem energie să ne imaginăm viitorul”. Iar lucrul acesta este tot o formă de alienare faţă de propria persoană.

Filosoful Matthew Crawford, cercetător în cadrul Institutului de Studii Culturale Avansate, din cadrul Universităţii din Virginia, argumenta în cartea The World Beyond Your Head (Lumea de dincolo de capul tău) că incapacitatea noastră de a ne concentra atenţia nu doar că ne ameninţă individualitatea și libertatea, dar și că, din acest motiv, această incapacitate are o greutate morală.[9] Crawford crede că „distracţia” care caracterizează atât de mult generaţia conectată constant reduce indivizii la o masă amorfă și că aceasta este numai una dintre problemele care apar ca rezultat al pierderii conexiunii noastre cu lumea materială și, ca urmare, al renunţării la contactul fizic cu ceea ce este „carne, sânge și noroi”, cum rezuma jurnalistul Brian Dijkema, într-o recenzie a cărţii.

Exprimarea lui Dijkema pare o rudă apropiată a terminologiei folosite de preotul catolic Ivan Illich într-un eseu în care deplângea degradarea comuniunii omului cu Dumnezeu ca urmare a înstrăinării lui faţă de natura fizică. Illich scria, încă dinainte ca internetul să devină omniprezenţa de astăzi, că „novicele într-ale liturghiei sacre și ale rugăciunii mintale are o sarcină nouă, istorică. El este de cele mai multe ori separat de acele lucruri – apa, lumina soarelui, pământul, vremea – care au fost create să mărturisească despre prezenţa lui Dumnezeu. În comparaţie cu sfinţii pe care încearcă să îi imite, căutarea lui după prezenţa lui Dumnezeu este o căutare de soi nou. (…) Cel convertit astăzi trebuie să recunoască modul în care simţurile lui sunt în mod continuu modelate de artefactele pe care le utilizează. Ele sunt încărcate, din fabrică, cu un bagaj simbolic intenţional, ceva ce ne era necunoscut înainte.”[10]

Revenim însă la Crawford, fiindcă una dintre constatările sale cu privire la cultura de astăzi completează de minune ceea ce spunea Illich. Crawford susţine că înţelegerea raţionalităţii omului ca o suspiciune profundă privind cunoștinţele dobândite prin interacţiunea directă cu obiectele din lume a produs o revoluţie filosofică ai cărei semnatari sunt greii precum Descartes, Locke și Kant. În această revoluţie, „standardul pentru adevăr se mută: nu se mai găsește în lume, ci în capul nostru. (…) Atenţia este așadar retrogradată. Sau, mai bine spus, este redirecţionată. Ea nu ne mai ajută să pătrundem realitatea legându-ne de obiecte, ci dirijându-ne spre propriile noastre procese de gândire și făcându-le pe ele obiectul principal al analizei.”

Ajungem astfel la o întrebare-cheie: ce putem cunoaște cu adevărat despre lume și ce putem cunoaște cu adevărat despre Dumnezeu, atunci când principala noastră formă de verificare empirică vizează doar funcţionarea optimă a propriei noastre minţi? Ce putem cunoaște cu adevărat despre noi atunci când trăim strict prezentul?

Răspunsul ar putea veni de la profesorul Bobby Duffy, directorul Institutului de Politici din cadrul King’s College London, autor al cărţii Pericolele percepţiei, recent publicată în limba română. Duffy, care a fost până de curând director general al agenţiei de statistică Ipsos MORI, acuză existenţa unui decalaj semnificativ între percepţiile oamenilor și realitate. „În toate studiile și în toate ţările, oamenii se înșală substanţial cu privire la aproape toate subiectele abordate, inclusiv despre nivelurile imigraţiei, sarcina în rândul adolescentelor, rata infracţiunilor, obezitatea, tendinţele sărăciei globale și despre cât de mulţi dintre noi folosesc Facebookul”[11], spunea Duffy într-un interviu pentru PressOne. Iar în carte oferă chiar și exemple românești ale acestei tendinţe. De pildă, românii sunt convinși că 23% dintre locuitorii ţării ar fi născuţi în afara graniţelor, în timp ce procentul corect e de doar 1%. Sau consideră că rata șomajului în ţară ar fi de 40%, când, în realitate, aceasta se oprește la 3%.

Folosindu-ne de logică, putem desigur extrage de aici adevărul că nu este suficient să ne folosim de logică sau să ne raportăm la ceea ce ne pare plauzibil atunci când ne putem verifica ideile cu informaţiile factuale care ne stau la dispoziţie. Riscul care apare atunci când petrecem prea mult timp în propria noastră minte este acela de a ne cultiva tendinţa profund umană de a acorda o atenţie nejustificată preconcepţiilor. „Este o caracteristică umană să exacerbezi informaţii negative”, puncta Duffy. „Informaţiile negative sunt procesate diferit în creierul nostru, ocupă mai mult spaţiu, ne aprind mai mult emoţional – deci rămân mai mult cu noi.” De aceea, sublinia el, „una dintre concluziile-cheie din carte este că nu contează doar cum funcţionează creierul nostru”.

În realitate, nici nu putem înţelege cum funcţionează creierul nostru fără a înţelege cum funcţionează lumea, pentru că raţiunea noastră nu este o mașinărie autosetată. Iar admiterea acestui lucru face aluzie la caracterul retoric al celei de-a doua întrebări: nu suntem niciodată atât de singuri încât să putem spune că L-am cunoscut pe Dumnezeu doar cu mintea noastră. Care sunt datele despre Dumnezeu? Natura, situaţiile de viaţă (providenţa) și Scriptura. Mai ales Scriptura.

Provocarea mai mare decât trăirea în prezent

Prezentul, în sine, nu vindecă nimic. Însă el poate fi un instrument în vindecare dacă atitudinea noastră faţă de prezent este una sănătoasă. Iar sănătatea vine din echilibrul care respinge hedonismul și egocentrismul care caracterizează atât de mult formele populare de a trăi clipa. Vine din echilibrul care refuză însă și pierderea sinelui prin dizolvarea în mediu (fie el social sau tehnologic). Avem nevoie să fim printre oameni și avem nevoie și să fim singuri. Pe oricare dintre cele două ne-am concentra, nu ne va fi bine.

Lumea tehnologizată pe care ne-am mobilat-o după propriul gust ne-a adus socialul până la ultima clipire înainte de a adormi seara. (Ne luăm telefoanele și la toaletă!) Așa că, într-un sens foarte practic, nu suntem singuri niciodată. Însă iluzia aceasta a socializării mediate de dispozitive este un simulacru care ne ţine blocaţi între două lumi: cea a singurătăţii benefice, pe care avem impresia că o putem trăi oricând (să încercăm numai să lăsăm o zi mobilul deoparte), și cea a socializării benefice, pe care avem impresia că o trăim cu ajutorul tehnologiei de comunicare (cam câtă căldură transmite îmbrăţișarea unui smartphone?). Aceleași surogate pot interveni și în comuniunea noastră cu Dumnezeu: putem petrece zeci de ore în biserică fără să Îl întâlnim acolo. Putem citi biblioteci întregi despre El, fără să existe nici măcar un schimb real între noi.

Este evident deja că remediul nu va veni din evadarea noastră în cele mai profunde simţiri proprii. Pentru că aceasta ne poate izola de ceilalţi și de Dumnezeu la fel cum ne izolează evadarea în distracţiile tehnologice. Avem nevoie să ne cunoaștem pe noi înșine, dar este și mai mare nevoia de a nu rămâne într-o buclă a autoexaminării care îi va îndepărta de oameni și Îl va ţine la distanţă pe Dumnezeu. Relaţiile ne pot aduce împlinire sufletească așa cum nicio satisfacţie intelectuală nu o poate face. Dar, pentru aceasta, avem nevoie să ieșim din noi înșine, să renunţăm la subterfugiile (telefoanele) noastre și, mai mult decât să trăim în prezent, să ieșim din capcanele lui și să trăim cu sens. E o provocare mai mare.