A intra în pielea unui personaj fictiv înseamnă mai mult decât memorarea unui set de replici, jocul actoricesc conducând la încetinirea parţială a activităţii creierului, a fost concluzia unui studiu publicat în revista Royal Society Open Science, primul care a monitorizat activitatea creierului în timpul actului dramatic.
Deși în viaţa de zi cu zi jucăm multiple roluri (de părinte, soţ, angajat, etc.), ele oglindesc sinele nostru, pe când obligaţia unui actor este de a prelua emoţiile, cuvintele, gesturile și comportamentele personajelor pe care le joacă, iar acest transfer marchează funcţionarea obișnuită a creierului, arată cercetătorii.
Ideea unui studiu care să sondeze bazele neurale ale jocului actoricesc i-a fost inspirată coordonatorului studiului, Steven Brown, neurolog la Universitatea McMaster din Canada, de ceremoniile de posesie la care a asistat în Brazilia. Presupunând că între starea populaţiilor indigene care iau parte la astfel de ceremonii și cea a actorilor care joacă personaje fictive pot fi trasate linii comune, Brown a iniţiat un experiment care să dezvăluie mai multe informaţii despre modul în care se comportă creierul atunci când un actor „este preluat de personajul său”.
În cadrul studiului, a fost analizată activitatea creierului unui grup de studenţi care urmaseră cursuri de actorie.
În diferite etape ale experimentului, voluntarilor li s-a cerut să vorbească așa cum o fac în mod obișnuit, să imite accentul britanic și apoi modul în care vorbește un prieten apropiat. De asemenea, subiecţilor li s-a cerut să răspundă la întrebări ca și cum ar fi personajele Romeo și Julieta și chiar să joace scena celebră a balconului din piesa lui Shakespeare.
Cercetătorii s-au așteptat la o intensificare a activităţii creierului în situaţiile în care subiecţii intrau în pielea altui personaj, creștere specific de altfel activităţilor artistice, dar au fost surprinși de rezultatele obţinute. Deși s-a înregistrat o creștere a activităţii cerebrale în zonele legate de atenţie, activitatea din cortexul prefrontal a încetinit atunci când voluntarii erau solicitaţi să răspundă la întrebări în locul prietenilor lor. Această reducere a activităţii a fost și mai semnificativă în cazul în care interpretau un personaj fictiv.
Astfel, în timp ce grupul de actori amatori plonja în realitatea unei povești celebre, „creierul lor a fost cu adevărat locuit de celebrii îndrăgostiţi fără noroc”.
Pe de altă parte, interpretarea acestor roluri a sporit activitatea în zona precuneusului sau lobului patrulater, o circumvoluţie de pe faţa medial a lobului parietal cerebral, legată de asemenea de conștiinţa de sine.
„Actorii trebuie să își împartă conștiinţa. Trebuie să se supravegheze pe ei, dar să fie prezenţi și în personajul pe care-l interpretează”, a explicat Brown.
Philip Davis, director al Centrului pentru Cercetări în Literatură, Literatură și Societate de la Universitatea din Liverpool, este unul dintre experţii care n-au fost convinși că rezultatele studiului sunt corecte. Davis crede că nu e vorba de o renunţare la conștiinţa de sine în cazul actorilor, ci de o colaborare a acesteia în interpretarea rolului cerut.
Autorii studiului spun că, deși investigaţia lor a arătat că există modificări semnificative ale activităţii cerebrale în jocul actoricesc, e nevoie de mai multe studii care să confirme aceste rezultate, inclusiv unele care să implice actori profesioniști.