Urie Hetitul

Devoțional zilnice 16 mai 2018

Urie Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte. (2 Samuel 23:39)

Urie intră în scena biblică fără nicio introducere prealabilă. El este unul dintre ofiţerii de rang înalt din armata lui David. Din puţinele date pe care le avem despre el, ştim că era hitit (hetit). Aparţinea unui neam războinic, care cu 250 de ani în urmă stăpânise aproape toată Asia Mică, nordul Mesopotamiei şi o parte din Siria. În anul 1272 î.Hr., în urma unei celebre bătălii cu Imperiul Egiptean din vremea lui Ramses al II-lea, Siria a fost împărţită între cele două mari puteri ale timpului. Descoperirile arheologice au scos la lumină străvechea capitală a acestei civilizaţii – Hattuşa. Aceasta spune ceva despre originea nobilă a lui Urie.

Nu ştim motivul prezenţei lui în armata lui David, dar este clar că nu este un mercenar aventurier. În 2 Samuel 12, Natan vorbeşte despre el ca fiind un familist convins. Este căsătorit cu Bat-Şeba, iar declaraţiile din capitolul 11, versetul 11 ni-l prezintă ca pe unul în a cărui experienţă religioasă chivotul ocupă un loc central. Respectul său pentru chivot şi pentru rege ne demonstrează convingeri religioase autentice. Caracterul său este o îmbinare fericită între disciplina militară şi trăsăturile morale ale religiei adoptate. Este înţelept, viteaz, iscusit în planuri de luptă, dar, în acelaşi timp, dă dovadă de o subordonare absolută faţă de cel care pentru el este „omul lui Dumnezeu”. Această nobleţe a lui Urie încurcă planurile lui David de a-şi ascunde păcatul cu Bat-Şeba. Chiar şi sub efectul beţiei, puse la cale tot de David, Urie rămâne consecvent principiilor sale.

Moare fără să cunoască planul josnic al lui David şi al lui Ioab, fără să ştie de dezonoarea adusă familiei şi numelui lui tocmai de acela de la care se aștepta cel mai puţin – omul lui Dumnezeu. Dacă ar fi cunoscut toate acestea, ar fi fost atât de dezamăgit încât, probabil, şi-ar fi dorit singur moartea.

Istoria lui Urie este una tristă. Ca oameni ai lui Dumnezeu, nu avem niciun drept să le producem suferinţă sau dezamăgire celor care, cu atâta nobleţe, primesc fără rezerve principiile cerului. Este viaţa noastră o continuă susţinere a credinţei celor de lângă noi sau este, pentru ei, o mare dezamăgire şi o mare descurajare? Tu alegi!

Lucian Floricel, pastor, Conferința Muntenia

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro