Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Efeseni 4:32
Astăzi, tatăl meu împlineşte şaptezeci şi cinci de ani, aşa că îl sun. Consider că este de datoria mea să-l sun, fiindcă sunt fata lui. El este singur şi fără prieteni. Nu-i amintesc niciodată că ziua mea de naştere este peste opt zile şi că el nu-mi trimite cadouri şi nu mă sună. Încerc să-l cinstesc, aşa cum îmi spune Biblia, dar îmi este greu aproape de fiecare dată.
Tata se bucură să-mi audă vocea şi sporovăieşte vreme de două ore şi zece minute, cu o singură întrerupere după prima oră, când mă întreabă ce mai fac copiii. Nu-şi aminteşte pe moment numele lor, deşi fiica mea poartă numele mamei lui. În afară de această scurtă pauză, conversaţia noastră seamănă mai degrabă cu un monolog cu două idei principale: piciorul lui rupt şi răul imens pe care i l-a făcut mama lui.
Sunt convinsă că piciorul o să i se vindece.
Mama lui, adică bunica mea, pe nume Grace, a fost în copilăria mea cea mai importantă persoană pentru mine. Datorită iubirii şi tandreţii ei faţă de mine, L-am cunoscut pe Domnul. Aşa că m-am săturat să-l tot aud pe tatăl meu enumerând de câte ori l-a dezamăgit ea în vremea când a crescut în New York City. Nu l-a trimis la şcoală decât la nouă sau zece ani, când au forţat-o autorităţile. Nu a putut să-şi facă prieteni fiindcă s-au mutat des dintr-o zonă în alta a oraşului. L-a obligat să ducă la pubelă gunoiul din blocul unde lucra ca femeie de serviciu. Până şi apelul ei la religie l-a deranjat şi i-a tulburat anii adolescenţei, îmi spune el.
Eu îi ascult văicăreala, fără să mă mai obosesc să-i amintesc de câte ori m-a dezamăgit el când eram mică. Dar nu pot să nu mă gândesc la asta, mai ales când îl aud spunând: „Altădată, când eram o familie…” Câteva secunde bune, nu mai reuşesc să fiu atentă la ce spune mai departe. Din punctul meu de vedere, noi nu am fost absolut niciodată o familie. Nu pot să nu-mi amintesc că, pe când aveam cinci ani, mama l-a părăsit din cauza problemelor lui cu alcoolul.
Dar despre asta nu vorbim. I-am spus cu mult timp în urmă că-l iert şi că nu-mi este dator cu nimic. Domnul m-a ajutat să mă ţin de cuvânt şi mă străduiesc să mă ţin de cuvânt pentru tatăl meu. Aşa că îl sun de ziua lui de naştere şi rămân cu multe sentimente amestecate. Mă rog pentru el mai departe, şi nu doar pentru piciorul lui rupt.
Lisa DeGraw