În urmă cu o lună am decis să iau o măsură radicală de introvertire digitală: mi-am dezactivat contul de Facebook. La finalul experimentului, am ajuns la câteva concluzii suficient de importante cât să merite împărtășite și cu alţii. Din fericire.

În urmă cu o lună, am decis să iau o măsură radicală de introvertire digitală: mi-am dezactivat contul de Facebook. La finalul experimentului, am ajuns la câteva concluzii suficient de importante, cât să merite împărtășite și cu alţii. Din fericire.

Am început dieta fără Facebook ca un tratament psihologic autoprescris. Deși eram constant conectată, ca să nu pierd șirul noutăţilor și să nu îmi scape vreun eveniment important, am constatat că, în realitate, nu eram cu adevărat la curent cu lucrurile importante care se întâmplă în lume/în vieţile prietenilor. Asta nu mă împiedica însă să am un sentiment quasi-permanent de insatisfacţie, tradus într-o senzaţie continuă de teamă că aș fi putut fi într-un context mai interesant sau că aș fi putut face lucruri mai plăcute decât cele pe care le făceam la acel moment. O ușoară contraforţă de acest fel simte toată lumea. Însă eu aveam momente în care eram efectiv inertă, incapabilă să decid că vreau să fac un anumit lucru, fiindcă într-un colţ obscur al minţii era mereu gândul că „poate că nu e cel mai bun lucru pe care pot să îl fac acum. Dacă aș putea face altceva, mai util, mai distractiv, mai plăcut?” Tind să cred că lucrul acesta era un efect al conectării, pentru că nivelul de informaţie care ne parvine prin Facebook e echivalentul unui volum cu imagini din toate vieţile posibile. Newsfeed-ul bulucește toate experienţele tuturor prietenilor într-un mare cazan de distracţie atrăgătoare, care se revarsă peste tine și te face să uiţi că e normal ca, alegând o experienţă, să renunţi la toate celelalte experienţe potenţiale.

Intram pe Facebook și cu gândul că poate e ceva interesant pe acolo. Cam la fel cum deschideam altădată televizorul, doar că de data asta puteam ţine televizorul cu mine chiar și în autobuz, chiar și la coadă la supermarket, chiar și într-un grup care discuta ceva mai puţin demn de atenţie. Părea cel mai util să fac asta atunci când în viaţa mea nu era nimic captivant. De fapt, atunci când aveam ceva foarte plăcut de făcut, dacă intram pe Facebook, descopeream rapid că mai nimic din ce e acolo nu e la fel de interesant ca viaţa mea, deci nici nu are rost să intru. Ce-i drept, aș putea număra pe degetele de la o mână ocaziile în care am simţit asta. S-ar putea, în schimb, să nu îmi ajungă degetele ca să număr ocaziile în care intram pe Facebook fiindcă mă plictiseam. Și ce poate fi mai neinspirat decât ca, în cele mai anoste momente ale tale, să te expui celor mai interesante momente ale altora?

Facebook era prima oprire și în cazul în care aveam nevoie de o pauză de la concentrarea fără de care munca de zi cu zi mi-ar fi imposibilă. Orice blocaj la scris se transmitea de la creier la mână sub forma impulsului de a apăsa bookmark-ul FB. Și, de obicei, nicio interacţiune pe care o aveam în reţea într-o astfel de pauză nu avea consistenţă pentru că, de fapt, mintea îmi stătea tot la ce aveam de făcut, iar pe Facebook nu făceam decât să dau scroll mecanic și mai mult absentă. Brainless scrollingexprimă mai bine starea, dar e intraductibil.

M-am hotărât, așadar, să ies atunci când a devenit evident, chiar și pentru dependenta din mine, că avantajele pe care le am din faptul că vizitez Facebook-ul mai des decât îmi vizitez părinţii sunt mult mai mici decât dezavantajele. Știam că dacă voi păstra decizia doar pentru mine nu mă voi putea ţine de ea, așa că am făcut-o cât de publică am putut ca, măcar de rușine, să nu dau înapoi. M-a ajutat faptul că mi-am asumat un termen fix: o lună. Să fi decis că nu mai intru în viaţa mea pe Facebook ar fi fost probabil un eșec zdrobitor. Însă probabil cel mai substanţial sprijin psihologic în hotărârea pe care am luat-o a fost să îi văd sensul: îmi asumasem misiunea de a învăţa ceva din asta, pentru a-i învăţa și pe alţii.

Îmi plac experimentele care mă provoacă în cantităţi rezonabile pentru că îmi reîntăresc sentimentul de autocontrol și independenţă, așa că încântată de perspectiva unei reușite am purces la închiderea contului. Aveam să constat foarte rapid că prezenţa mea e importantă pentru reţea, fiindcă Facebook a încercat să mă păstreze apelând la sentimente: „ești sigură că vrei să pleci? Prietenei tale XYZ îi va fi dor de tine…”. „Lăsaţi că vorbesc cu prietena la telefon și ne descurcăm noi” – click pe „da, sunt sigură”. Nici asta n-a fost suficient, se afișează un ecran în care sunt întrebată „de ce plec de pe Facebook?” și am mai multe opţiuni de răspuns. Bănuiesc că orice răspuns prestabilit aș fi ales aș fi primit o replică formulată ca în secţiunea „Help”, de tipul „dar pentru ce vrei tu nu e nevoie să dezactivezi contul, ci doar să…” așa că am selectat „Alt motiv” și nu m-am obosit să completez relevant căsuţa în care îmi cereau să detaliez. Am fost sigură și de data asta dând click pe butonul aferent și am reușit să ies. Ce a urmat am notat într-un jurnal zilnic:

Ziua 1

Ieri m-am gândit prea des cum va fi momentul când voi dezactiva contul, așa că n-am mai așteptat să se schimbe calendaristic ziua și l-am dezactivat ca să știu o treabă. Dacă aș fi respectat termenul și aș fi închis în dimineaţa asta contul, probabil aș fi fost tentată să verific mai întâi newsfeed-ul ca să văd dacă a apărut ceva nou de când am intrat ultima dată, azi-noapte. Sigur n-ar fi fost.

Ecranul principal al telefonului a rămas știrb. În locul unde figura iconiţa aplicaţiei Facebook am pus aplicaţia de mail, pentru estetică. În locul Messengerului, am avansat aplicaţia Uber, care era pe ultima pagină.

Ziua 2

Citesc într-o sursă destul de dubioasă că renunţarea la Facebook generează o scădere considerabilă a nivelului de cortizon. Încă aștept să îmi scadă și mie :-))

Am instalat DC++, o altă sursă de dependenţă acum mulţi ani, de care m-am vindecat. Am recunoscut aproape instinctiv setările. Am petrecut câteva minute în nostalgie. N-am reușit să văd listele de fișiere ale niciunui utilizator. N-am descărcat nimic. Am dezinstalat.

Ziua 3

Azi am avut nevoie de niște informaţie despre cineva, pe care puteam să o iau de pe Facebook. Profilul accesibil celor neconectaţi nu o conţinea. Nu e interesant că deși menirea Facebook-ului e „să conecteze” oamenii, totuși, dacă nu ești membru, nu poţi vedea toate informaţiile pe care omul respectiv le-a postat ca publice? (Ex.: Nu poţi vedea poza de profil la dimensiunea de pe reţea, ci doar un thumbnail.)

Aș fi vrut să văd dacă un specialist pe care îl urmăresc a postat vreo noutate pe pagina lui. Mi-am dat seama că noutăţile semnificative le postează oricum pe blog și mi-am pierdut interesul.

Ziua 4

Pentru prima dată de când am început experimentul, am avut impulsul ca, într-un moment de respiro, să trec cu mouse-ul peste bookmark-ul Facebook. Mi-am dat seama înainte de click că am dezactivat contul.

Azi a trebuit să iau legătura cu cineva și am realizat că nu am decât contul de Facebook Messenger la dispoziţie pentru asta. Cu unele persoane nici nu am făcut schimb de numere de telefon, ci doar de conturi.

Ziua 5

Am descoperit un clip video artistic atât de frumos încât l-aș fi pus pe Facebook. M-am întrebat cum și unde aș putea împărtăși lucrurile frumoase pe care le văd. Să revin, în stilul old school, la un blog personal? Poate că n-ar fi atât de de modă veche, cât ar fi de independenţă veche 🙂

Ziua 6

Îmi dau seama că ieșirea de pe Facebook nu mi-a provocat sevrajul la care mă așteptasem. Doar mici inconveniente de natură practică/comunicare. Dar nu simt că am pierdut ceva ce îmi era necesar sau îmi satisfăcea nevoi importante.

Ziua 8

Azi m-a căutat un prieten pe Whatsapp. Știa că n-am Facebook. Este primul dintre prieteni care ia iniţiativa comunicării. Adică mă caută intenţionat, nu doar reacţionează la faptul că m-am expus eu în vreun fel, așa cum se întâmplă pe Facebook. (Am exclus de la „prieteni” familia și colegii de serviciu, cu ei vorbesc inevitabil zilnic.) În 8 zile nu m-a sunat, ca pe vremuri, niciunul dintre prieteni. Dar nici eu n-am sunat pe niciunul. Poate sun azi.

Ziua 9

Scriu la o zi distanţă despre a 9-a zi. Fiindcă n-am avut niciun impuls de a verifica newsfeed-ul, am uitat și să completez jurnalul.

Ziua 10

Azi Steve Wozniak și-a închis contul de Facebook în semn de protest faţă de deturnarea datelor personale.

Ziua 11

Constat că pentru unii e o nepoliteţe să nu ai cont de Facebook. Sau o aroganţă. Mi se pare tragi-comic.

Ziua 13

Am aflat, offline, că un prieten care mi-a văzut contul inactiv pe Facebook m-a șters din listă. N-a avut curiozitatea să vadă ce s-a întâmplat. Exact la fel cum nici eu nu am avut curiozitatea când i-am șters pe alţii ale căror conturi dezactivate rămăseseră în lista mea. Ce ne mai conectează Facebook-ul 🙂 Sunt curioasă, când voi reactiva contul, câţi vor fi dispărut din lista mea.

Mama îmi spune la telefon că mi-a trimis ceva pe Messenger. Știe că am dezactivat contul dar, ca orice mamă grijulie, s-a gândit probabil să mă aștepte ceva bun acolo când o să revin.

Ziua 14

Săptămâna aceasta, Mark Zuckerberg a fost audiat în Congresul american. Cu ocazia asta, el și-a reabilitat acţiunile la Bursă, iar eu am înţeles ca niciodată până acum că nici nu ne imaginăm noi, când postăm poze cu apusuri și pisici, cam câtă putere are această reţea. Nu e o putere tehnologică, așa cum a zis presa. E o putere socială, o societate digitală globalizată, foarte ușor de manipulat.

Am analizat prestaţia lui Zuckerberg cu tot arsenalul care mi-a rămas din cursurile de Retorică și de Relaţii Publice pe care le-am devorat în facultate. Cu micro-excepţii, a fost impecabilă. Asta m-a făcut curioasă să îi citesc biografia: cum ajunge un tânăr de vârsta mea să deţină atâta putere, cum ajunge într-o poziţie atât de respectabilă și, mai ales, cum ajunge să se ridice la înălţimea pretenţiilor celor două? Parcursul profesional al lui Zuckerberg este un mix fascinant de contexte numai bune pentru a alimenta ambiţia unui tânăr deja talentat și pentru a-i încununa perseverenţa cu care și-a urmărit, matematic, dezvoltarea. Nu toţi avem șansa de a ne naște într-o familie cu prestigiul cultural, relaţional și financiar al familiei Zuckerberg și, ca să o spunem pe aia dreaptă, nu toţi avem inteligenţa lui Mark. Dar, privind la tot acest parcurs, am devenit convinsă de un lucru: Mark Zuckerberg a avut o evoluţie de școală veche: din aceea cu multă muncă și puţină joacă, cu activităţi extracuriculare sufocante care au dat în final roade. Iar dacă Facebook-ul ar fi existat pe vremea studentului Mark Zuckerberg, inventat să spunem de altcineva, cel mai probabil Mark Zuckerberg nu ar fi stat pe Faceboook, ci ar fi fost foarte ocupat construind următoarea revoluţie în IT.

Din ziua a 15-a nu am mai completat jurnalul. Mi-am dat seama că deja devenise ceva artificial, pentru că deși nu mai simţeam nicio nevoie de a intra pe Facebook, trebuia să continuu să gândesc comparativ (cum ar fi dacă aș intra vs. cum este acum că nu intru) doar ca să am ce scrie. Nu mai era firesc.

Următoarele două săptămâni au curs liniștit și, deși nu mi-am măsurat nivelul de cortizon, m-aș hazarda să afirm că mi-a făcut foarte bine deconectarea.

A fost confortabil să nu mai urmăresc panseurile revoltate ale jurnaliștilor din domeniul politic, pe care îi urmăream înainte, pe Facebook. E adevărat că a trebuit să devin mult mai intenţională cu lectura presei (adică să nu intru pe paginile de Facebook ale publicaţiilor, ci efectiv pe site-urile lor, ca pe vremuri) și am constatat că nu îmi face plăcere lucrul acesta. Însă asta m-a ajutat să realizez că deși îmi spuneam că intru pe Facebook ca să mă informez, de fapt o făceam mai degrabă din teama de a nu rămâne pe dinafară, nu din dorinţa de informare. De aceea sunt convinsă nu am pierdut nimic semnificativ renunţând să mai intru.

M-am vindecat de compulsiunea de a verifica în continuu noutăţile de pe Facebook și lucrul acesta m-a ajutat în mai multe feluri, unele neașteptate. Primul este că am dormit mai bine odată ce ecranul cu lumină albăstruie nu mi-a mai luminat ultimele minute înainte de somn. Al doilea este că am redescoperit plăcerea de a petrece timp cu ceilalţi, nemediat de niciun ecran. Calmul de a avea și discuţii cu pauze de liniște, numai bune pentru a-ţi trage sufletul și a prioritiza în gând ce ar conta cu adevărat să discuţi în continuare. Aroganţa de a lăsa telefonul în geantă atunci când ieși la o limonadă, pentru că oricum nu vei primi nicio notificare. Și, mai presus de toate, luxul de a te bucura de ce trăiești în prezent, și de a ţine asta doar pentru tine. Adică să privești și să miroși cu lăcomie un corcoduș înflorit, fără să te uiţi la el în cadre (în unghiuri care l-ar avantaja cel mai bine pe bietul corcoduș, dacă ar fi postat pe Facebook).

Trei sunt concluziile la care nu m-aș fi așteptat să ajung după acest experiment căruia mi-am propus, încă de dinainte să îl încep, să nu îi dau nicidecum vreun aer revoluţionar.

1. Dezactivarea contului nu mi-a stârnit nicio revoluţie personală. Nu mi-a generat nicio depresie legată de faptul că toată lumea e acolo, iar eu nu sunt. Nu mi-a dat viaţa peste cap. Neașteptat, m-am adaptat extrem de repede la lipsa reţelei care a fost o prezenţă constantă în viaţa mea în ultimii 10 ani și care, la un moment dat chiar devenise sarcină de serviciu. Pentru mine, acesta a fost o constatare revelatoare: dacă nu îi simt lipsa, înseamnă că nu îmi satisface nicio nevoie. Dacă nu îmi satisface nicio nevoie, în condiţiile în care îmi aduce dezavantaje (în principal sentimente de inadecvare), ce caut eu acolo?

2. Facebook este o platformă predominant incompatibilă cu ideea de a trăi în prezent. Sigur, acolo poţi să urci în doi timpi și trei mișcări prăjitura suculentă pe care tocmai o împarţi cu prietena ta cea mai bună. Dar pe la al 30-lea like pe care îl primește poza, prăjitura e deja istorie. E un exemplu banal, prin care vreau să spun că Facebook predispune la nostalgie și la alienarea noastră de ce trăim prin toate simţurile în prezent. Am să mă bucur de parfumul teilor și tot norul de sentimente pe care mi-l provoacă fără să mai semnalez asta, ca în fiecare an, pe Facebook. Pentru că unele lucruri au dreptul să fie frumoase, să te bucuri de ele chiar acum și să treacă, fără să rămână imortalizate în pixeli insipizi. Nostalgia este bună, dar nu ar trebui să fie sentimentul predominant pe care îl ai privind în urmă la viaţa ta. Un profil este o amintire fixă, în care ai stocat doar ce era mai avantajos să arăţi. De aceea, pe Facebook, chiar și comparaţia cu tine însuţi te poate face nefericit. Și nu e normal.

3. Cel mai important lucru cu care m-am ales este o gelozie faţă de propriul meu timp, pe care nu mai vreau să îl mai împart decât între lucrurile care chiar îmi fac cu adevărat bine. Pentru mine, statul pe Facebook devenise o formă de autosabotaj. Nu spun că așa este pentru toată lumea care folosește reţeaua, dar sunt convinsă că reţeaua nu poate oferi absolut nimic care să merite ore în șir, irosite din timpul liber sau din orele productive. Din motive lesne de intuit.

Voi publica acest editorial și îmi voi reactiva contul. O voi face din raţiunile practice din care spuneam mai sus că lipsa Facebook-ului este un inconvenient. Până nu își modifică misterios, pentru a mia oară, algoritmul, Facebook încă este o modalitate eficientă de a ajunge rapid la mulţi oameni. Iar lucrul acesta este esenţial în munca mea. Însă, pentru mine, Facebook nu mai există ca entertainment, ci doar ca instrument. Și dacă în 2008 îmi invitam prietenii să se înscrie în reţea, pentru că „nu e ca Hi5, e altceva, o să vezi”, iar în 2010 le spuneam că Facebook nu o să moară niciodată pentru că a devenit un fel de „Google pentru căutat oameni, nu site-uri”, astăzi sunt convinsă că Facebook-ul e istorie. Și că serviciul de matrimoniale lansat ieri de reţea este un strigăt disperat după succesul de altădată, care a apus deja.

Acest articol a fost copiat in intregime de pe site SemneleTimului.ro