Ceața

Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc? (Marcu 8:18)
Mi s-a spus că unul dintre cuvintele ebraice folosite pentru atotputernic cu referire la Dumnezeu este „munte”. Are sens. Munții sunt puternici, înalți și falnici. Îmi place această idee pentru că, de unde stau eu când îmi fac devoționalul zilnic, pot vedea doi munți falnici: Meeker, care atinge în înălțime 4 267 de metri, și Longs Peak, care are 4 345 de metri. Au aproape mereu zăpadă pe ei și, adeseori, nori furioși în jurul vârfurilor. Mă fac întotdeauna să mă gândesc la Dumnezeu și la puterea și maiestatea Lui.
Între casa noastră și poalele munților se află câteva lacuri mici, așa că în unele dimineți se formează ceață în zonă. Dimineața aceasta este una dintre ele: ceața se ridica și cobora alternativ. Puteam vedea un copac, apoi dispărea, numai pentru a se arăta din nou, brusc, pe fundalul alb. Uneori, ceața ascunde vârfurile, iar alteori, munții se ridicau deasupra ceții, luminați de razele soarelui. Ceața s-a ridicat, în cele din urmă, și ne-am putut bucura din nou de întreaga priveliște.
La fel se întâmplă și în viață. Uneori vedem prin ceață, în chip întunecos, ca să îl parafrazăm pe Pavel (1 Corinteni 13:12). La nivel intelectual, știm că Dumnezeu este în continuare acolo, dar, dintr-un anumit motiv, nu Îl putem vedea. Alteori, nu putem vedea prin ceața din jurul nostru, dar putem vedea clar că Dumnezeu controlează totul, în ciuda haosului. Una dintre marile probleme ale acestei lumi și ale religiei este că oamenii nu Îl văd pe Dumnezeu clar. Au atât de multe concepții greșite despre caracterul Lui. Nu au văzut sau nu au simțit vreodată căldura dragostei Lui.
Undeva, la începutul Vechiului Testament, se află o relatare despre o femeie care L-a văzut pe Dumnezeu și știa că și El a văzut-o. Geneza 16 spune istorisirea aceasta: Agar a decis să fugă, pentru că lucrurile nu mergeau deloc bine între ea, soțul ei și stăpâna ei. De ce a plecat cu atât de puține provizii și fără ajutor nu vom ști decât în ceruri, dar poate că a făcut-o pentru a ne putea spune povestea ei. A fost găsită de un „înger” în deșert și El a întrebat-o de ce se afla acolo. I-a spus, iar El a îndemnat-o să se întoarcă la stăpâna ei și a înștiințat-o că urma să aibă un fiu, dezvăluindu-i și numele acestuia. După această întâlnire cu Dumnezeu, ea a spus: „Tu eşti Dumnezeul care mă vede!” căci a zis ea: „Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!” (Geneza 16:13)
Dacă Îl vedem clar pe Dumnezeu, deasupra ceții sau prin ea, și știm că veghează asupra noastră, ne putem încrede în El. Și Îl putem urma.
Ardis Dick Stenbakken