Cele nouă muze

Trăiască Domnul și binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele. Psalmii 18:46
În cultura greacă, muzele erau cele nouă fiice ale lui Zeus și ale Mnemozinei, considerate inspiratoare ale muzicii, ale dansului, ale poeziei și patroanele artelor în general. Muzele îi desfătau pe zeii Olimpului cu cântecele lor la diferite festivități. S-au născut în Tracia, anume în Pieria (de unde și denumirea pe care o purtau, Pierides), și sălășluiau în pădurile umbroase ale Heliconului și ale Parnasului.
Calliope era muza poeziei epice și a elocvenței, Clio era muza istoriei, Erato era muza elegiei și a poeziei erotice, Euterpe era muza muzicii și a poeziei lirice, Melpomene era muza tragediei, Polimnia era muza retoricii și a imnurilor religioase, Terpsihora era muza dansului, Thalia era muza comediei, iar Urania era muza astronomiei.
Astăzi folosim expresia cu sensul simplu de persoană care ne inspiră pentru că nutrim niște sentimente declarate sau tăinuite pentru ea.
Dincolo de mitologie, realitatea este că fiecare om are nevoie de cineva sau de ceva care să îi trezească energiile creatoare și să îl motiveze pentru realizarea unor opere. Ceea ce numim generic „muză” este acel mic declic de la care se aprinde dorința și scânteia unor gesturi frumoase, a unor construcții sau proiecte pe care altfel ori le amânăm, ori nu avem convingerea să le transformăm în realitate.
Mulți autori de cântări și versuri sacre, mai ales din istoria biblică, au fost inspirați de așa-zisele lor muze. Spre exemplu, Solomon, considerat autorul poemului Cântarea cântărilor, a fost inspirat de frumusețea și puritatea Sunamitei, rezultând una dintre cele mai importante capodopere nu doar literare, ci și spirituale. De multe ori, atmosfera sau evenimentele pot fi inspiratoare pentru gesturi sau lucruri speciale. Natura din jurul nostru este pentru mulți oameni o inspirație și ne îndeamnă la recunoștință sau adorație pentru Creator.
De gândit astăzi:
Ființele cerești sunt inspirate de prezența lui Dumnezeu și Îi aduc onoare permanent. Pentru cei mântuiți, inspirația și motivul de laudă va fi pentru toate veacurile Salvatorul, cu semnele suferinței în palmele Lui. Încă de pe acum noi putem privi cu adorație spre viața Mântuitorului și spre harul prin care ne izbăvește.

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro