Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. – Ezechiel 36:26
Cu câţiva ani în urmă, am suferit o intervenţie chirurgicală de înlocuire a genunchiului. M-am operat întâi la genunchiul drept şi m-am simţit minunat, în numai câteva săptămâni, am reuşit să revin la catedră. Durerea a dispărut şi m-am simţit ca nouă.
Apoi m-am operat la genunchiul stâng. A fost un coşmar. Durerea neîntreruptă m-a forţat să-mi reduc mult activitatea. Când n-am mai putut s-o suport, am apelat la un alt medic. Am stabilit o dată pentru reconstrucţie. A venit în final marea zi. Aveam un genunchi nou! Chirurgul a fost mulţumit de rezultat. Durerea era intensă, dar nu prea aveam ce face, fiindcă sunt alergică la multe medicamente. Am reuşit totuşi să fac exerciţiile de recuperare şi cadrele medicale mi-au spus că puteam să plec acasă.
Fiica mea, Patti, a venit să stea cu mine în prima parte a recuperării. Mi-a umplut zilele cu zâmbete de încurajare. Am crezut că mă descurc. Apoi Patti a trebuit să plece. M-am luptat ore în şir cu durerea şi m-am străduit să nu uit să iau medicamentele, să fac exerciţiile şi să mă ocup de treburile casei.
În primele săptămâni după operaţie, m-am gândit la numeroasele situaţii în care reconstrucţia este mult mai dureroasă decât construcţia. Mai aveam de aşteptat la momentul acela încă multe săptămâni până când să mă pot deplasa singură fără probleme. Experienţa aceasta mi-a amintit de făgăduinţa pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Ezechiel şi tuturor celor dispuşi să asculte: făgăduinţa unei inimi noi. Genunchiul nu se poate compara cu inima, dar principiul rămâne acelaşi. Chirurgul a promis să îndepărteze genunchiul înlocuit greşit şi să monteze unul reconstruit. Dumnezeu în schimb ne promite să ne îndepărteze inima de piatră şi să o înlocuiască cu o inimă de carne. El ne va da un duh nou. Ce mi se cere mie este să mă supun operaţiei de substituire a inimii mele vechi, egoiste cu una nouă, plină de dragoste.
Ce înseamnă asta pentru viaţa cotidiană? Înseamnă că, în loc să-mi umplu doar dulapurile mele, voi ajuta la umplerea cu mâncare şi a dulapurilor altora. În loc să aştept ca alţii să împartă cărţi şi reviste, mă voi implica şi eu în distribuirea lor. În loc să spun: „Nu pot face nimic”, voi alege să mă aşez la dispoziţia lui Dumnezeu ca să-i binecuvânteze pe alţii prin mine. Acesta este preţul reconstrucţiei de cord şi nu este necesară contribuţia mea în vreun fel. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să spun la fel ca Hristos: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42). Costul personal al reconstrucţiei va fi o binecuvântare pentru altcineva.
Patricia Cove