Deși este deseori confundat cu inteligenţa, mai ales de către cei care îl practică, cinismul este, de fapt, o mască a dezamăgirii. Este toxic pentru sufletul individului și pentru sufletul comunităţii și, prin urmare, ar fi bine să ne descotorosim de el. Iată cum.
Cu toţii avem măcar un prieten despre care știm că este abonat la critică. Orice discuţie cu el ajunge invariabil în punctul în care el începe să se plângă: de trafic, de vreme, de colegi, de șefi, de vânzătoarea de la pâine, de clasa politică, de românii necinstiţi, de străinii exploatatori, de refugiaţii teroriști, poate chiar de vreo conspiraţie internaţională. Subiectul se schimbă destul de des. Ceea ce nu se schimbă este atitudinea acestui prieten, care este una de veșnică iritare cu privire la mediul în care e forţat să trăiască, fie el micro sau macro-mediul. Nu rostește întotdeauna cuvintele acestea, dar știi că la baza fiecărei conversaţii cu el stau concluziile sale despre lume: nu poţi avea încredere în nimeni; toţi oamenii sunt ipocriţi, toţi te vor înșela cu prima ocazie, toţi își văd strict de propriile interese.
De obicei, acest prieten se vede pe el însuși la polul opus: el este omul bun, cu intenţii curate, care nu are interese ascunse, care este transparent în măsura în care asta nu e un pericol pentru el. El nu este corupt, el nu nedreptăţește și, mai ales, el este suficient de inteligent și de înţelept cât să își dea seama de toate lucrurile astea și să ţi le spună ţie.
Câţi dintre noi nu facem greșeala ca, în conversaţiile cu un astfel de prieten, să încercăm să îi demonstrăm că nu are dreptate, aducând contraargumente la tot ce ne arată el că merge prost. Și câţi nu suntem tentaţi să facem asta cu cele mai bune intenţii, ca să ne asigurăm că prietenii noștri nu ajung să își provoace singuri lehamite faţă de viaţă?
Am înţeles însă două lucruri: 1) De cele mai multe ori, a încerca să răzgândești un cinic folosind ARGUMENTE este un război pierdut din start – și o să vă detaliez imediat și de ce. 2) NU societatea este de vină pentru cinicii ei, cel puţin nu din motivele disperate pe care le invocă cinicii – și voi explica și acest lucru imediat.
Înainte de toate, pentru că vorbim despre cinism, aș vrea să ne asigurăm că înţelegem cu toţii la fel termenul.
Definiţia întâi
Luis Navia, autorul cărţii Classical Cynicism: a critical study, spunea că „cinismul contemporan este o atitudine caracterizată de o neîncredere generalizată în motivele celorlalţi. Înseamnă îndoiala faţă de orice valori etice și sociale pretinde cineva (om sau instituţie) că ar avea și o respingere a nevoii de a fi implicat social.”
Trebuie să avem grijă să nu îl confundăm pe cinic cu scepticul. Scepticismul este o îndoială funcţională – „mă îndoiesc, deci cuget”, dar fac asta cu scopul de a ajunge la adevăr, care îmi va fi util. Un cinic pretinde doar că „se îndoiește, deci cugetă”, el de fapt „cugetă pentru a se îndoi”.
Un clișeu încă foarte popular, în ciuda aluziilor știinţifice la validitatea contrariului, pretinde că persoanele mai inteligente ar fi mai înclinate către o atitudine deprimată faţă de persoanele mai puţin inteligente, care ar fi mai degrabă înclinate spre optimism. Este imaginea clasică a geniului pesimist, singuratic și frământat de angoase existenţiale. In extenso, cinismul, ca formă de pesimism faţă de capacitatea omului de a face alegeri etice corecte, ar fi la rândul său o dovadă de inteligenţă. Totuși, cinismul nu este pesimism în adevăratul sens al cuvântului, pentru că antonimul lui nu este optimismul, ci naivitatea. Apoi, ca principiu, am greși presupunând că o persoană optimistă este mai puţin inteligentă decât una pesimistă pentru că este posibil ca optimistul să își permită să fie optimist pentru că vizualizează soluţii care îl ajută să își imagineze un viitor luminos, pe când pesimistul nu le-a găsit încă. Dar să revenim la cinici.
În spatele scutului de blazare
Cinismul are o aparenţă cool. Trebuie să fii o persoană dură și puternică pentru a putea rezista într-o lume în care nu poţi avea prea multe speranţe și în care vezi bine că toţi care par să facă ceva bun sunt, de fapt, motivaţi de dorinţe egoiste (să iasă în evidenţă, să se simtă ei bine etc.). Aici este însă punctul nevralgic. Cinismul e legat de frustrare, deziluzie, dezamăgire și uneori este cu atât mai puternic înrădăcinat în cine suntem cu cât am avut așteptări mai mari de la alţii – oameni sau instituţii.
Cinismul modern este de fapt, în primul și în primul rând, o formă de protecţie împotriva suferinţei.
Filosoful Alain de Botton rezuma această constatare în Book of Life spunând că, „sub coaja lor tare și dură, cinicii sunt torturaţi de o fragilitate care îi face aproape isterici, provocată de ideea că orice ar aștepta de la cei din jur se va dovedi mult mai puţin impresionant decât ceea ce sperau că vor obţine. Și atunci își modifică aparatul mintal pentru a se asigura pe ei înșiși împotriva oricărei eventuale descurajări. Se dezamăgesc ei înșiși, înainte ca lumea să apuce să îi dezamăgească. Fac asta când vor ei și cum vor ei, iar lucrul acesta le redă iluzia că deţin controlul.”
Aici, cinismul contemporan se întâlnește cu cel istoric. Cel de pe vremea marilor filosofi greci. Sigur, când spune „cinism grecesc” toată lumea se gândește la Diogene și la faimosul lui butoi pe care îl folosea pe post de motel pe străzile Atenei. Dar Diogene nu era, bineînţeles, singurul. Foarte cunoscut a fost și Peregrinus, care a avut o viaţă tumultoasă și care, pentru a-și dovedi că deţine controlul, dar și ca să îi înveţe pe ceilalţi cum să dispreţuiască toate normele și să își depășească toate limitele, și-a dat foc într-o piaţa publică.
Prozatorul grec Lucian din Samosata, un autor de satiră, a scris o operă care îl menţionează – de fapt, singura sursă pe care o avem despre viaţa lui Peregrinus. Lucian îl ironiza pe Peregrinus că și-a dat foc doar ca să facă tămbălău. Ceea ce este foarte interesant și trist în același timp: un cinic tratat cu cinism.
Protecţia
Cinismul este, așadar, o formă de a ne izola de durere. Adică ceea ce îl provoacă nu sunt – așa cum dau de înţeles cinicii – experienţa și profunzimea înţelegerii, nici inteligenţa, ci trauma psihologică. În sufletul fiecărui cinic, spunea Botton, se află de fapt o persoană care și-a văzut speranţele spulberate fără niciun avertisment și fără posibilitatea de redresare. Un cinic nu va recunoaște asta, în schimb va aduna enciclopedii întregi de exemple stridente de corupţie și manipulare, de lăcomie și abuz, de inegalitate și nedreptate, pentru a-și reprezenta o lume în care traumele psihologice nu sunt o surpriză nefastă, ci o normă pe care învăţăm să o gestionăm.
Ignoranţa
Deși orice cinic ar prefera să treacă drept inteligent, sociologul Peter Berger spunea, în Invitation to Sociology, că „poziţia cinică este, în sine, naivă și de suficient de multe ori bazată mai mult pe o lipsă a unei perspective istorice decât pe orice altceva. Cinismul cu privire la societate nu este singura opţiune, pe lângă o conformitate credulă la spiritul timpului nostru sau o așteptare credulă a timpului care va să vie.”
Neliniștea spirituală
Cinismul este toxic pentru sufletul individului și pentru sufletul comunităţii și nu trebuie să fii sociolog ca să realizezi asta. Poţi, la fel de bine, să fii muzician. Compozitorul și dirijorul Leonard Bernstein era convins să „trebuie să credem, fără teamă, în oameni” („în cântecul lor”, spunea în altă ocazie). Bernstein a murit la sfârșitul anului 1990, după 82 de ani de viaţă. S-a născut exact la sfârșitul Primului Război Mondial, așa că la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial avea 27 de ani. Suficienţi cât să înţeleagă niște lucruri. „Toţi cei născuţi după 1945, anul în care a explodat bomba, reprezintă un tip complet diferit de persoane faţă de cei născuţi înaintea lor,” spunea Bernstein. Pentru că ei au crescut într-o lume în care posibilitatea unei distrugeri globale era una cotidiană, până în punctul în care nici nu prea se mai gândeau la asta. Dar le-a transformat modul în care trăiau… „Toţi aceia care cresc luând de bună posibilitatea ca planeta să sufere o distrugere imediată vor gravita cu atât mai mult spre recompensele instantanee (instant gratification) – apeși telecomanda, iei pastila, tragi pe nas, bagi acul… și apoi cazi leșinat în pat și te trezești cinic… Dar nimic din ce e serios pe lumea asta nu e «instant» – nu poţi să «faci» Capela Sixtină într-o oră. Nu poţi. Trebuie să stai pe spate, să te uiţi la cupola aia și să contempli. Noi am pierdut o generaţie întreagă de tineri care au orbit, care nu mai văd nimic constructiv sau frumos.”
Înclinaţia spre negativ
Uneori, cinismul nostru este rezultatul unei predispoziţii negative care poate fi controlată. Noi putem alege să vedem lucrurile într-un fel sau în altul. Putem alege să presupunem existenţa unui sens sau absenţa lui. Vechiul dicton: tu îţi alegi atitudinea este valabil și în tratarea circumstanţelor care ne înconjoară. E drept că, de cele mai multe ori, nu putem schimba conjuncturile, însă avem deplina libertate de a ne schimba modul în care ne raportăm la ele, într-o manieră care să ne susţină starea psihică, nu să ne demoralizeze și să ne amărască astfel sufletele.
Așadar, cinismul nu înseamnă inteligenţă. Cinismul este o atitudine prin care încercăm să ne mascăm frica de a fi dezamăgiţi puternic (din nou). Alteori, din contră, cinismul poate fi un rezultat al ignoranţei faţă de felul cum au funcţionat alte contexte, similare cu ale noastre, în trecut. Altfel spus, putem fi cinici și dintr-o falsă experienţă. Dar mai există câteva cauze ale cinismului, și aici mă apropii și de răspunsul la întrebarea pe care o enunţam la început.
Culpabilitatea
Poate că cea mai perfidă perfidă și neașteptată cauză este vinovăţia. O vinovăţie nerezolvată te poate scârbi cu privire la lume. Atât fiindcă tindem să îi vedem pe ceilalţi așa cum suntem de fapt noi, să proiectăm asupra lor slăbiciunile noastre, cât și pentru că, atunci când nu suntem dispuși să ne ocupăm de vina noastră, o aruncăm asupra altora, ca să ne mai ușurăm povara. Vinovăţia produce frică și neliniște, și un om anxios va fi foarte greu dispus să vadă ceva bun în tot ce îl înconjoară pentru că este într-o stare conflictuală internă și externă permanentă.
Asta nu înseamnă că toţi cinicii ar trebui să își facă un check-up la conștiinţă, că sigur vor găsi nereguli pe acolo. Ar fi util și asta, ar fi un filtru bun, dar cred că e insuficient.
Dorinţa de putere
Filosoful Bertrand Russell a scris un eseu („Youthful Cynicism”) despre cinism care este o lectură foarte instructivă. Și cred că diagnosticul pe care îl pune el se poate aplica foarte bine mai ales în cazul celor care sunt cinici faţă de instituţii: „Credinţa, așa cum nu mai prididesc psihologii moderni să ne spună, este rareori determinată de motive raţionale; dar la fel este și cu necredinţa, deși scepticii sar deseori peste partea asta. Cauza oricărui scepticism generalizat (a se citi cinism) este, mai probabil, una sociologică decât una intelectuală. Principala cauză este întotdeauna confortul fără putere.” Ce înseamnă asta? Explică tot el: „Cei care deţin puterea nu sunt niciodată cinici, pentru că ei își permit să își întărească idealurile. Victimele oprimării nu sunt niciodată cinice pentru că sunt pline de ură și și ura, ca orice altă patimă, aduce cu sine un lanţ întreg de convingeri. Când guvernul ţarist l-a ucis pe fratele lui Lenin, asta nu l-a transformat pe Lenin într-un cinic, fiindcă ura i-a inspirat o activitate de o viaţă, în care până la urmă a și avut succes.”
Uneori, cinismul faţă de o anumită structură este un rezultat al dorinţei de a deţine mai multă putere în acea structură, însă de a menţine totodată și confortul unei poziţii cu mai puţină putere. În general însă, poziţia de lider este incompatibilă cu ideea de confort și din dorinţa de echilibrare avantajoasă a celor două apar cel mai adesea conflicte.
Tratament cu triplu-antidot
Există și un antidot la cinism? Eu cred că nu există unul singur, ci chiar trei, între care unul se bucură de o reputaţie excelentă în cercurile intelectuale de toate ideologiile. Mai ales în cele creștine.
O cunoscută bloggeriţă din domeniul cultural din SUA, Maria Popova, trăgea un semnal de alarmă asupra cinismului, dar îl însoţea și de ceea ce vedea ea drept remediu: „Astăzi, sufletul are mare nevoie să fie păzit de cinism. Pentru că în pasivitatea și renunţarea lui, cinismul ne calcifiază sufletele. Speranţa, în schimb, e ca sportul pentru ligamentele sufletului, ca o prelungire prin care se poate ajunge la ceva mai măreţ. Apărarea împotriva cinismului este speranţa – speranţa viguroasă, inteligentă, sinceră. Nu optimismul orb, pentru că și optimismul orb este tot o formă de renunţare, de a crede că totul va fi bine și că nu trebuie să ne zbatem prea mult. Mă refer la speranţa aceea catalizată de gândirea critică, aceea care are claritatea de gândire pentru a identifica ce lipsește – în noi și în lume –, dar are și viziunea de a creea soluţii și dorește să facă asta.” Tot ea atrăgea atenţia totuși că „speranţa fără gândire critică e naivitate”.
Spuneam însă că ar mai fi două antidoturi. Le-am găsit într-un loc în care, tradiţional, se caută mai ales succesul în viaţa de familie. E vorba de un faimos pasaj din Biblie, recitat deseori în cadrul cununiilor religioase: prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni, capitolul 13. Acest fragment biblic fixează o triadă valorică bazată pe speranţă, credinţă și dragoste, care se poate dovedi eficace în cele mai neașteptate moduri.
Nu poţi fi cinic atunci când ai credinţă în Dumnezeu. Un creștin care va privi la Hristos ca la un model de viaţă va constata că Acela care știa cel mai bine adâncimea corupţiei sufletești a omului nu a transmis nici măcar o urmă de cinism prin cuvintele și faptele Lui, așa cum puncta într-un editorial Norel Iacob. Din contră: Hristos este anti-cinicul suprem, Dumnezeul care nu lasă lucrurile să degenereze așa cum degenerează natural în urma păcatului, ci a luat situaţia în propriile mâini și a mers până acolo încât S-a sacrificat pe Sine. Câţi cinici sunt dispuși la sacrificiu, onest și cu riscul de a nu fi recunoscuţi și aplaudaţi de ceilalţi?
Dragostea este, la rândul ei, un antidot și, de fapt, cea mai eficientă metodă prin care putem răzgândi un cinic. De ce? Pentru că, așa cum spuneam anterior, în foarte multe cazuri, motivaţia esenţială a cinismului nu este una raţională, ci o durere nerezolvată, apăsătoare, pe care cinicul încearcă să o mascheze îmbrăcând-o în haina unui fel de resemnare de care să nu îi fie rușine. Să vii cu contra-exemple la un cinic care tocmai îţi expune de ce crede el că lucrurile stau foarte prost pe lume nu face altceva decât să îl rănească, pentru că el va interpreta asta ca pe un atac la forma lui de protecţie.
Dragostea funcţionează însă altfel. Dragostea este întâi de toate protectivă, este un balsam. Dragostea vindecă. Ea poate restaura credinţa și poate reconstrui speranţa în inima unui om care nu mai poate să creadă. De aceea, mai presus de orice argument raţional, ceea ce poate răzgândi un cinic este ceea ce ne răzgândește pe fiecare dintre noi, în încăpăţânarea noastră spirituală. Cel puţin aceasta vedem că este metoda Dumnezeului creștin.
Sursa: Revista Semnele Timpului