Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul şi abate-te de la rău! – Proverbele 3:7
Celor mai mulţi oameni le place să fie lăudaţi şi recompensaţi pentru ceea ce sunt sau ce fac. Cineva chiar spunea că „oamenii care spun că nu le place să fie lăudaţi fie sunt ipocriţi, fie sunt mincinoşi”. Dar mai sunt şi cei care sunt dependenţi de laude şi, dacă nu îi laudă nimeni, încep să se laude singuri. Parcă ar fi un Curriculum Vitae invizibil, care le atârnă de gât. Te-ai întrebat vreodată: „Sunt dependent de laude sau recompense?”
Mare parte din această dependenţă vine din natura noastră păcătoasă şi a modului în care ne-au educat părinţii şi profesorii. Pe 26 octombrie 1993, Alfie Kohn a publicat cartea Punished by Rewards: The Trouble of with Gold Stars, Inventive Plans, A’s, Praise and Other Bribes. Autorul susţinea că întregul sistem de recompense pentru studenţi şi lucrători tinde să îi mituiască şi ar trebui înlocuit de motivarea lor prin colaborare (muncă în echipă), conţinut (sens) şi alegere (autonomie).
Un proverb popular spune: „Nu rezolvi nimic dacă încerci să mă lingușești.” Ellen White mai adaugă: „Nu oamenii trebuie să fie înălţaţi ca fiind mari şi minunaţi. Dumnezeu este Cel care trebuie să fie proslăvit” (Lucrarea misionară medicală, p. 168). „Nu trebuie dată sau aşteptată lauda; căci acest lucru va avea mai degrabă tendinţa de a încuraja încrederea de sine decât de a spori umilinţa; de a corupe mai degrabă decât de a curăţi” (Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 474). Oare aceasta înseamnă că noi ar trebui să fim reci şi indiferenţi faţă de ceilalţi? Nicidecum!
Există o diferenţă semnificativă între a lăuda şi a mitui oamenii, pe de o parte, şi a-i complimenta şi a-i stimula, pe de altă parte. Ellen White spune următoarele despre importanţa aprecierii: „Există mulţi oameni pentru care viaţa este o luptă plină de chin. Aceştia îşi dau seama de lipsurile lor şi sunt nenorociţi şi neîncrezători; ei îşi închipuie că n-au niciun motiv să fie recunoscători. Cuvinte amabile, priviri pline de iubire, cuvinte de preţuire ar fi pentru mulţi dintre aceşti luptători singuratici ca un pahar de apă rece pentru un suflet însetat” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 23).
Noi putem face diferenţa în viaţa celorlalţi. Dumnezeu să ne dea cea mai bună atitudine şi cuvintele potrivite pentru a-i stimula pe cei din jur. Să nu uităm că cooperarea inclusivă şi aprecierea pot face mult mai mult decât competiţia selectivă şi recompensele!