Ehud şi-a făcut o sabie cu două tăişuri, lungă de un cot, şi a încins-o pe sub haine, în partea dreaptă. (Judecătorii 3:16)
Pentru că „au făcut ce nu plăcea Domnului”, copiii lui Israel au fost supuşi lui Eglon, împăratul Moabului, timp de optsprezece ani. Adică exact perioada necesară recâştigării maturităţii spirituale pe fondul suferinţei. În urma rugăciunilor, Dumnezeu îl inspiră pe Ehud cu planul de a-l ataca pe Eglon în propria reşedinţă. Fiind stângaci, acesta ascunde sub haină, în partea dreaptă, o mică sabie cu două tăişuri şi pleacă în fruntea unei delegaţii să ducă ultimul tribut al supunerii către împăratul moabit. „Eglon era un om foarte gras” şi faptul acesta nu este menţionat întâmplător în Scriptură. După predarea darului, grupul israelit merge spre casă, dar, la Ghilgal, Ehud face cale întoarsă. Poate rememorarea istoriei legate de locul acela l-a răscolit şi i-a dat curaj sau poate că acesta fusese planul de la început ca să protejeze restul echipei şi să rişte singur. Cert este că omul lui Dumnezeu se arată din nou înaintea împăratului agabaritic, ca să-l confrunte cu „un cuvânt din partea Domnului”. Apoi, Eglon este cercetat de sabia cu două tăişuri, care pătrunde neîndurător în pântecul ce înghiţise optsprezece ani de tribut al foamei, umilinţei şi durerii.
Eglon poate fi privit ca o personificare a firii pământeşti, căreia noi îi facem prea des concesii, plătindu-i birul nemeritat. Şi, pe măsură ce anii trec, Eglon devine obezul din camera de sus a spiritului nostru (tot mai anemic), unde i-am permis să îşi acopere picioarele. Avem nevoie de curaj şi hotărâre ca să-l suprimăm pe acest împărat intrus, folosind sabia cu două tăişuri – „Cuvântul lui Dumnezeu, cel viu, lucrător şi tăietor, care pătrunde, desparte şi judecă…” (vezi Evrei 4:12). În cadrul acestei aplicaţii, Ehud devine un tip al Domnului Hristos, cel care a plătit preţul eliberării noastre de tirania vrăjmaşului.
Există un Eglon, în variantă personală, care ne secătuieşte pe fiecare de vlaga spirituală. Să-l tratăm astăzi în maniera lui Ehud, apoi să închidem cu hotărâre uşile în urma noastră, trăgând zăvorul. Să ne dăm apoi întâlnire la vadurile Iordanului şi să înceapă emanciparea finală. Amin!
Ovidiu Burbulea, pastor, Conferința Moldova