„Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39)

Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea.

Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de Teologie Doshisha, Japonia.

Petru, pe de altă parte… cine nu ar vrea să fie ca Petru sau să aibă prieteni ca el? De multe ori, cele două personaje biblice sunt puse în antiteză pe modelul „așa nu/ așa da”, însă acest demers dihotomic, oricât de bine intenţionat ar fi, ne împiedică să învăţăm lecţiile cu adevărat importante din viaţa de credinţă a celor doi. Dacă îl considerăm pe Petru inerent bun și pe Iuda inerent rău, suntem obligaţi să facem abstracţie de faptul că amândoi erau la un moment dat la fel de orbi, împărţind drumul către aceeași groapă. Or, această dihotomie nu este conformă faptelor, din moment ce Biblia ne arată că pentru mult timp cei doi apostoli au semănat în multe aspecte. Cum a devenit unul un ucenic desăvârșit, iar celălalt s-a pierdut încercând să se ridice mai presus de învăţătorul său? Iată ceea ce ar trebui să ne preocupe în realitate.

Un om ca toţi ceilalţi

Biblia evidenţiază existenţa unei dinamici complexe a grupului, în cei trei ani de misiune a lui Iisus, în care finalul nu se vedea de la începutul istoriei apostolilor. Când îl menţionează pe Iuda, evangheliștii precizează din start că el este cel care avea să devină trădător. Aceasta nu din vreo încercare de „asasinare” literară a caracterului acestui personaj biblic, ci din considerente cât se poate de bun-simţ. Unul este că apostolii scriu în retrospectivă, anunţând practic finalul de la început, deși nici ei nu au putut prevedea acel final la momentul respectiv. Iar al doilea aspect de care ar trebui să ţinem cont este unul practic: evangheliștii trebuiau să facă clară diferenţa dintre cei doi apostoli pe care îi punem identifica cu acest nume – Iuda Iscarioteanul, cel care avea să Îl trădeze pe Iisus, și Iuda numit și Levi, supranumit Tadeu, fratele lui Iacob.

De fapt, printre teologi pare să existe un consens că Iuda era respectat și văzut foarte bine de ceilalţi apostoli. Deși semnificaţia supranumelui „Iscarioteanul” este incertă, ar putea sugera orașul de provenienţă – Kerioth, o presupusă localitate din Iudeea. Dacă ar fi așa, ar însemna că Iuda era singurul iudeu din grup, restul apostolilor provenind din Galileea.[1] Diferenţa de percepţie ar fi cam cum este astăzi între nordul și sudul Statelor Unite, atât în ce privește nivelul de educaţie, cât și statutul social. În orice caz, Iuda trebuie să fi avut o imagine bună în grup, și mai ales să fi părut de încredere, din moment ce lui i s-a repartizat rolul de „trezorier” al grupului, când mai era acolo și Matei, care se îndeletnicise cu colectarea taxelor, deci avea experienţă. Cu siguranţă, nu era însă și cea mai bună experienţă în ochii apostolilor. Iuda însă, se observă din multe texte biblice, avea o gândire de om de afaceri, lucru care cel mai probabil era considerat ca fiind calitatea sa forte, până să devină evident că era slăbiciunea sa cea mai mare.

În ce privește interesele personale ale celor din grup, pentru mare parte din cei trei ani petrecuţi alături de Iisus, ele s-au contopit în mare măsură. Toţi ucenicii aveau vederi politice similare, naţionaliste, antiromane. Și toţi sperau să ocupe funcţii guvernamentale de top sub noua conducere instaurată de Mesia. „Evanghelia ne relatează că adesea, când nu erau în prezenţa lui Iisus, cei doisprezece își continuau disputele electorale, care întotdeauna se împotmoleau în marea dilemă: cine va ocupa postul de mare-vizir?”.[2] Târziu putem vedea sclipiri eterne în ochii unor ucenici care începuseră să înţeleagă cine este cu adevărat Iisus. Însă nici atunci nu au putut să înţeleagă sau să accepte iminenta moarte a Mântuitorului și nici rolul pe care Iuda avea să îl joace, deși Iisus l-a deconspirat de două ori în prezenţa ucenicilor.[3]

Per total, Biblia ne arată că, în ciuda deficienţelor de caracter ale lui Iuda, despre care Iisus știa în mod clar, acesta nu a fost niciodată tratat diferit și nu a fost exclus nici din cele mai sfinte activităţi ale grupului, deși Ioan avea să îl acuze în retrospectivă că fura din banii de care trebuia să aibă grijă.[4] Iuda a primit, la fel ca toţi ceilalţi, puterea Duhului Sfânt de a vindeca bolnavi și de a scoate demoni. Nu pentru că prin cine știe ce viclenie ar fi reușit să Îl înșele pe Învăţător și, cu siguranţă, nici pentru că ar fi meritat asta. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”,[5] spunea Iisus (chiar dacă, spre deosebire de ceilalţi, Iuda s-a oferit voluntar). Iisus vrea să spună că, fiind conștient de ce se afla în inima fiecăruia dintre ei, El i-a ales pentru a alcătui grupul celor 12. Iar, în dreptul lui Iuda, este o acceptare absolut uluitoare, care oglindește caracterul Tatălui, care nu ne judecă prin prisma a ce știe că vom face, ci prin prisma a ce reprezentăm pentru El, a naturii noastre de copii creaţi, care trebuie salvaţi. Pentru Iisus, Iuda era un om care trebuie iubit și trebuie salvat.

Puterea obiceiului

Și atunci ne întrebăm, pe bună dreptate, ce anume să îl fi făcut tocmai pe Iuda să Îl trădeze pe Iisus? La o citire superficială a Scripturilor, cineva ar putea să creadă că Iuda și-a pierdut liberul-arbitru după ce Luca scrie: „Şi a intrat Satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece”,[6] și că, prin urmare, nici nu poate fi tras la răspundere pentru acţiuni făcute ca om „posedat”. Să fi fost Iuda chiar așa un caz deosebit? „Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”[7], îi spunea Iisus lui Petru. Satana a fost mereu acolo, lucrând aproape de apostoli, încercând să găsească o cale de a se infiltra și de a zădărnici planul lui Dumnezeu. Iar în zidul de apărare al lui Iuda a găsit o crăpătură. Luca, exprimându-se metaforic, nu face decât să deschidă perspectiva, plasând acţiunea în lupta mai mare dintre bine și rău, ajutându-ne să înţelegem care este miza reală a acţiunilor lui Iuda.

Talentul de antreprenor al lui Iuda, abilitatea lui de a gândi orice situaţie în termenii profitului de orice natură, avea să devină piatra sa de poticnire, pe măsură ce refuza tot mai aparent să se lase influenţat de învăţăturile lui Iisus. Iuda părea tot mai indignat de gândirea total opusă a lui Iisus, care nu s-a arătat deloc pragmatică în episoadele cu tânărul bogat, pus să își vândă averea pentru a-L urma, și cu Maria, care a cheltuit venitul pe un an de zile pe un ulei cu care I-a uns picioarele Mântuitorului, când banii puteau fi folosiţi mult mai inteligent. Martor la toate minunile lui Iisus, unele dintre ele transformându-se în evenimente care au atras mii de oameni, Iuda își făcuse cu siguranţă calcule cu privire la potenţialul politic și financiar al situaţiei. „Ceilalţi îi erau mult inferiori în judecată și pricepere, nu își dădeau seama de ocaziile pe care le au și nici nu profitau de împrejurările ce li se ofereau. Biserica nu va prospera niciodată cu astfel de conducători limitaţi (…) Iuda se considera cel mai capabil, neputând fi depășit de nimeni”[8], scrie Ellen White despre atitudinea lui Iuda faţă de ceilalţi. Cu alte cuvinte, Iuda se considera un element-cheie pentru înfiinţarea noii împărăţii, omul care din umbră va mișca lucrurile, sfetnicul care va șopti mereu în urechea regelui, scutindu-l de multe erori pe care acesta le-ar face negreșit.

Faptul că L-a vândut pe Iisus pe o sumă modică, cu care erau răscumpăraţi sclavii, și că nici măcar nu a avut pornirea de a negocia suma, arată că era foarte concentrat pe marile premii de final de cursă. Dacă ar fi vrut doar să se îmbogăţească, nu ar fi stat trei ani cu un grup atât de sărac.[9] Totuși, faptul că obișnuia să mai ţină din bani pentru el arată că Iuda păcătuia conștient, deși era sub imperiul lucrării Duhului Sfânt. Iar păcatul voit și repetat împietrește sufletul. Puterea derivată din poziţia nobilă pe care avea să o primească după ce de unul singur ar fi reușit să Îl înscăuneze pe Iisus drept rege al iudeilor, era visul final. Când Iisus a început să le vorbească apostolilor despre moartea sa iminentă, absolut toate speranţele și noţiunile pe care le aveau ei despre Mesia s-au năruit. În mod natural și de așteptat, copleșiţi de o frustrare absolută, ucenicii au intrat într-o criză spirituală, prinși în conflictul dintre vechi și nou, dintre fostele speranţe mesianice și teologia salvatoare a lui Hristos, care presupunea ca Mesia să moară, în mod public și rușinos, pe un aparat roman de tortură, explică Uraguchi.

Spre deosebire de ceilalţi, Iuda nu a mai putut să împace ceea ce se preconiza cu propriile gânduri. Acesta a fost momentul în care a decis că, matematic, nu mai e nimic de pierdut și trebuie să acţioneze el pentru a avansa noul regim. Dacă Iisus trebuia să moară, atunci avea să moară, indiferent că L-ar fi trădat sau nu. Dar, dacă nu trebuia să moară, atunci el nu făcea decât să Îl forţeze să Se elibereze. În acest caz, el avea să aibă meritul de a-L fi așezat pe Împărat pe tronul lui David, scrie Ellen White.[10] Conform calculelor sale, el nu avea ce să piardă, fiind încredinţat de atâtea minuni la care asistase că cel mai probabil Iisus nu Se va lăsa prins, torturat și omorât.

Păreri de rău

Doar câteva zeci de cuvinte mai târziu, istoria lui Iuda se oprește abrupt. Măcinat de gândul de a fi vândut sânge nevinovat, a înapoiat banii preoţilor și s-a spânzurat.[11] Unii acceptă acest final ca bine meritat și gata. Alţii consideră că un om care ajunge să facă acest lucru și-a pierdut minţile și nu mai poate fi tras la răspundere. Iar alţii îl dau contraexemplu pe Petru, care, după ce s-a lepădat de trei ori de Iisus, după cum fusese avertizat că o să facă, s-a căit cu adevărat și a devenit „piatra de temelie a bisericii creștine”.

Paralele între Iuda și Petru sunt folositoare și nu prea. Ambii au avut planuri personale pentru Iisus, imagini particulare despre cum ar trebui să arate Mesia ca Împărat, când să vină și ce să aducă cu Sine. Dar este mult spus că Petru L-a trădat pe Iisus, comparativ cu trădarea lui Iuda. Cazul lui Petru este cazul tipic al unui creștin, care în viaţa sa de zi cu zi este un creștin mediocru, ce, supus unui test de credinţă de tipul circumstanţelor care te forţează să îţi încalci principiile, eșuează. De multe ori, ca și în cazul lui Petru, eșecul nu afectează decât persoana în cauză. Situaţia lui Iuda este realmente complet diferită. Neconstrâns de niciun fel de circumstanţe, Iuda nu doar că a făcut o alegere de moment, ci a premeditat un păcat care a dus la moartea unui om nevinovat, și nu a unui om oarecare, ci a lui Mesia.

Mecanicistic vorbind, ambii au greșit dintr-o lipsă de credinţă cuplată cu o cultivare pe termen lung a unor instincte primare negative. Moralicește vorbind, cei doi sunt la poluri opuse. Iuda a avut timp să-și gândească planul, să se și răzgândească. De două ori a fost deconspirat de Iisus și ar fi avut ocazia să recunoască. Iisus i-a spălat picioarele în continuare și l-a numit „prieten” în ceasul trădării sale. Iar în momentul în care amândoi realizează dimensiunea greșelilor făcute, ceea ce îi diferenţiază este faptul că Iuda nu a putut niciun moment să renunţe la superioritatea autopercepută a analizei sale, pe când Petru a ales să se pocăiască și să se schimbe. Ce este însă poate cel mai important de reţinut este că, deși în ambele cazuri pare că vorbim despre alegeri de moment, ele sunt de fapt rezultatul cumulat al multiplelor alegeri făcute de cei doi cât timp au stat pe lângă Iisus. Biblia oferă o multitudine de exemple în care Petru își cizelează impulsivitatea și imaginaţia, acceptând și internalizând mustrările pe care i le face Iisus. Iar acest progres se vede în decizia sa din ziua „trădării”. Pe măsură ce Petru se lasă modelat, Iuda se arată tot mai frustrat și înverșunat împotriva schimbărilor pe care Duhul Sfânt încerca să le producă în el.

Unii se întreabă de ce L-a acceptat Iisus pe Iuda printre apostoli dacă știa cum o să se termine totul? De ce mai facem copii, dacă știm că nu o să ne asculte? De ce ne-a creat Dumnezeu cu liber-arbitru, dacă știa că o să păcătuim? Iisus Îl ilustrează perfect pe Tatăl când îl alege pe Iuda, deși știa că o să Îl trădeze. Și, având șansa să gestioneze administrarea banilor pentru ajutorarea săracilor, lui Iuda i s-a creat și un context educaţional în care ar fi putut deveni conștient de propriile slăbiciuni. „Slujind altora, Iuda ar fi putut să-și dezvolte un spirit neegoist”[12], scrie Ellen White. Însă a ales să păstreze în el spiritul luciferic, mândria, inabilitatea de a accepta superioritatea altei gânduri, a altor soluţii. Tocmai în acest sens îl și numește Iisus „drac”, nu pentru că ar fi fost un demon în piele de om, ci pentru că se comporta și gândea în stilul unuia, posedat de invidie, răutate, dorinţe de înălţare de sine și planuri subversive… lucruri în esenţă atât de naturale omului. În sens similar, tot Iisus l-a numit pe Petru „satană” (Luca 4:8). Diferenţa colosală dintre destinele finale ale celor doi este încă un testament despre felul în care fiecare dintre ei a internalizat acest reproș.

Iuda nu a reușit în niciun moment să ajungă la concluzia că Iisus, așa cum se prezenta, era răspunsul la nevoile lui și ale poporului iudeu. El a încercat să facă din Iisus regele pe care și-l dorea, dar a refuzat să Îl lase pe Iisus să facă din el omul care trebuia să fie. Iuda a încercat să obţină propria glorie prin propriile metode, neputând accepta să cedeze controlul. În acest context, de jale a stării în care se poate aduce un om, Iisus îl avertizează pe Iuda ultima oară: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!”[13] Iisus a lucrat ca o cameră de rezonanţă pentru deficienţele de caracter ale lui Iuda, cât și pentru agonia sa finală. Iuda nu L-a trădat doar pe Iisus, ci s-a trădat și pe sine, despuind în faţa lumii condiţia sa spirituală și caracterul său defectuos. Și, dezamăgit de eșecul planului său și de sine, probabil că nu a mai putut să atribuie niciun sens lumii de după această traumă, nu a mai văzut nicio continuare. Deși nu știm exact ce a fost în mintea sa, putem înţelege de ce a văzut moartea ca pe cea mai bună prietenă în acele momente.

Nu degeaba Apocalipsa avertizează că, atunci când Iisus Se va întoarce pe pământ, în adevărata Sa glorie, „împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor; Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?”[14] Se putea termina și altfel pentru Iuda, după ce Îl trădase deja pe Iisus? Cu siguranţă. Dacă ar fi putut, chiar și în acele ultime momente, să uite de drama sa și să privească spre Iisus, Iuda ar fi fost salvat de puterea iertării Sale. Credinţa este salvatoare tocmai prin faptul că îţi mută atenţia de la propria persoană la persoana lui Dumnezeu. Această fereastră spre divin este un dar dat omului, care lasă lumina divină să ne îmbrăţișeze și în cele mai negre momente. Un abandon complet al credinţei înseamnă o cădere instantanee în disperare și dezolare, într-o neputinţă inamovibilă și fatală. Iuda a murit pentru că nu a mai putut să vrea să creadă și, prin urmare, să trăiască. Pe cât de stupid poate părea un asemenea sfârșit a trei ani petrecuţi în compania intimă a Mântuitorului, pe atât de îngrijorător ar trebui să fie pentru noi.

Și demonii cred

Când vorbim despre viaţa și moartea lui Iuda, chiar în puţinele cuvinte redate în Biblie, vorbim despre „un bărbat care s-a pierdut într-un labirint de zăpăceală socială și economică, despre o viaţă care a devenit incredibil de confuză din cauza unor raţionamente deplasate și a unor concluzii eronate”, scrie pastorul Melvin Eckenroth. Parcă nimic nu sună mai relevant pentru epoca informaţională în care trăim astăzi, care a dus zăpăceala și confuzia generalizată la niveluri nebănuite.

Dacă drumul spre Iad este pavat cu intenţii bune, atunci nu a fost niciodată mai simplu de pavat ca acum, când corectitudinea politică, pornită dintr-o intenţie bună faţă de minorităţi, a instaurat o dictatură a minorităţii și a ridicat relativismul la gradul unde altădată se afla adevărul, eliminând totodată responsabilitatea pentru propriile dorinţe, gânduri și chiar acţiuni. Este extrem de greu să îţi mai dai seama care este punctul de la care nu te mai poţi întoarce în gândirea ta, punctul în care îţi sigilezi singur destinul, într-o vreme când mereu ești încurajat să experimentezi și să nu îţi pui limite.

Din istoria lui Iuda putem desprinde însă niște repere neschimbătoare la care să fim atenţi. În primul rând trebuie să ne regăsim mereu într-un spaţiu mental în care să probăm că nu am transformat calităţile noastre în vulnerabilităţi, bazându-ne exclusiv și îndărătnic pe talentele noastre. În al doilea rând trebuie să ne regăsim mereu într-o dispoziţie mentală de a primi critici constructive, de a învăţa, de a nu ne închista în vreo decizie luată pe moment, deși pare a fi bine intenţionată. O acţiune care pare să fie motivată de o dorinţă sinceră poate fi de fapt manifestarea unei frici, a unei credinţe deficitare sau a confuziei din propria minte, explică psihologul George Simon în cartea sa Sindromul Iuda.[15] Chiar și grija unei persoane, dacă provine dintr-o viziune distorsionată a lucrurilor, este neavenită. Nu degeaba suntem sfătuiţi ca, dacă vrem să scoatem un pai din ochiul fratelui nostru, mai întâi să avem grijă să scoatem bârna din propriul ochi. Toate aceste lucruri trebuie trecute prin filtrul Bibliei și, adiţional, prin sfatul persoanelor de încredere.

În final, deși este adevărat că „toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”,[16] aceasta nu înseamnă nicidecum că răul este inevitabil. Trebuie să fim conștienţi mereu că el supravieţuiește prin alegerea omului. Putem să fim niște maeștri oratori și manipulatori, dar convingerile din inimile noastre vor fi întotdeauna scoase la iveală de ceea ce facem, nu de ceea ce spunem[17], explică Simon. „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine”[18], se plângea Iisus. Nu poţi să crezi în Dumnezeu și să pretinzi sau să presupui că faci „munca Domnului”, fără să urmezi și instrucţiunile Domnului. Să nu uităm că și demonii cred în Dumnezeu, dar acţiunile lor sunt cele care îi condamnă.

„Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui”.[19] Viaţa de credinţă a lui Iuda, în special în comparaţie cu viaţa de credinţă a lui Petru, umplu cuvintele și învăţăturile lui Iisus de umanitate, de realism pe alocuri tragic, pe alocuri incredibil de înălţător. Sunt povești simple de citit și câteodată fatale de trăit. Deși suntem despărţiţi de peste 2.000 de ani de alegerile tragice ale lui Iuda, trebuie să realizăm că de tot atâta timp suntem despărţiţi de sursa credinţei noastre, Iisus. În acest context, Biblia ne mai rămâne ca lumină de veghe pe drumul atât de întortocheat și întunecat al istoriei lumii, și al istoriei noastre personale.