Imperiul Roman

Devoțional zilnice 4 septembrie 2018

Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. – Daniel 2:40

Daniel 2 prezintă o secvenţă simbolică a patru împărăţii importante – Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma – care vor cuceri alte naţiuni şi în cele din urmă vor capitula în faţa unei alte puteri politice. A patra împărăţie a fost Imperiul Roman, care a început odată cu instaurarea lui Augustus Caesar ca primul împărat al Romei (31 î.Hr.). La vremea aceea, imperiul a devenit cea mai mare şi mai puternică structură politică şi socială din civilizaţia apuseană. Dar marele Imperiu Roman a căzut pe 4 septembrie 476 d.Hr. , când, în Vest, Romulus Augustus a fost detronat de împăratul german Flavius Odoacru. Partea răsăriteană a supravieţuit ca Imperiul Bizantin, până la căderea Constantinopolului în faţa otomanilor turci, în 1453.

Ce a dus la declinul şi la căderea Imperiului Roman? Fără îndoială, aceasta este o problemă foarte complexă. În 1984, Alexander Demandt a enumerat deja 210 teorii diferite despre căderea Romei şi după aceea au apărut alte teorii noi. În 1776, Edward Gibbon a sugerat următoarele: „Declinul Romei a fost efectul natural şi inevitabil al măreţiei lipsite de cumpătare. Prosperitatea a dus la maturizarea principiului degradării; cauzele distrugerii s-au înmulţit odată cu creşterea cuceririlor şi de îndată ce timpul sau accidentul a îndepărtat susţinătorii artificiali, materialul vast a căzut pradă presiunii provocate de însăşi greutatea sa.”

Din perspectivă umană, căderea Romei a fost cauzată de factori politici, economici şi sociali. Din perspectivă biblică, ar trebui să ştim că „Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea!” (Dan. 4:32). Ellen White explică: „Fiecărei naţiuni care a intrat pe scena istoriei i s-a permis să îşi ocupe locul pe pământ, ca să se poată vedea dacă va împlini scopul urmărit de Străjerul sfânt. […] Fiecare a avut perioada sa de probă, fiecare a eşuat, gloria i s-a stins, puterea i-a secătuit, iar locul i-a fost luat de o alta” (Educaţie, pp. 176–177).

Dumnezeu conduce istoria omenirii spre culme: întemeierea propriei Lui împărăţii veşnice care „nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor” (Dan. 2:44).

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro