Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. – Daniel 2:40
Daniel 2 prezintă o secvenţă simbolică a patru împărăţii importante – Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma – care vor cuceri alte naţiuni şi în cele din urmă vor capitula în faţa unei alte puteri politice. A patra împărăţie a fost Imperiul Roman, care a început odată cu instaurarea lui Augustus Caesar ca primul împărat al Romei (31 î.Hr.). La vremea aceea, imperiul a devenit cea mai mare şi mai puternică structură politică şi socială din civilizaţia apuseană. Dar marele Imperiu Roman a căzut pe 4 septembrie 476 d.Hr. , când, în Vest, Romulus Augustus a fost detronat de împăratul german Flavius Odoacru. Partea răsăriteană a supravieţuit ca Imperiul Bizantin, până la căderea Constantinopolului în faţa otomanilor turci, în 1453.
Ce a dus la declinul şi la căderea Imperiului Roman? Fără îndoială, aceasta este o problemă foarte complexă. În 1984, Alexander Demandt a enumerat deja 210 teorii diferite despre căderea Romei şi după aceea au apărut alte teorii noi. În 1776, Edward Gibbon a sugerat următoarele: „Declinul Romei a fost efectul natural şi inevitabil al măreţiei lipsite de cumpătare. Prosperitatea a dus la maturizarea principiului degradării; cauzele distrugerii s-au înmulţit odată cu creşterea cuceririlor şi de îndată ce timpul sau accidentul a îndepărtat susţinătorii artificiali, materialul vast a căzut pradă presiunii provocate de însăşi greutatea sa.”
Din perspectivă umană, căderea Romei a fost cauzată de factori politici, economici şi sociali. Din perspectivă biblică, ar trebui să ştim că „Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea!” (Dan. 4:32). Ellen White explică: „Fiecărei naţiuni care a intrat pe scena istoriei i s-a permis să îşi ocupe locul pe pământ, ca să se poată vedea dacă va împlini scopul urmărit de Străjerul sfânt. […] Fiecare a avut perioada sa de probă, fiecare a eşuat, gloria i s-a stins, puterea i-a secătuit, iar locul i-a fost luat de o alta” (Educaţie, pp. 176–177).
Dumnezeu conduce istoria omenirii spre culme: întemeierea propriei Lui împărăţii veşnice care „nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor” (Dan. 2:44).