În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul şi m-a ascultat. – lona 2:2
Am acostat pentru o zi în Granada. Era prima dată când mă aflam pe acea insulă. Turul insulei includea şi înotul pe una dintre plaje. Când am ajuns pe plaja Grand Anse, eu şi colega mea de croazieră ne-am schimbat în costume de baie şi am intrat în apă până la genunchi. Nu ştiu să înot, aşa că am început să bat apa cu picioarele, fiind totuşi cu tălpile fixate în nisip. Un adolescent înota în apropiere de noi şi am intrat în vorbă cu el. Avea o saltea pneumatică şi ne-a spus că ne va fi salvamar, dacă îl angajam.
Noul nostru prieten era foarte deschis şi ne-a povestit despre familia sa şi despre viaţa pe insulă. La un anumit moment, m-a rugat să-i ţin salteaua, pentru a putea să îmi arate câteva scufundări. Mi-am aruncat braţele pe saltea, lăsându-mă cu putere pe ea şi mi-am ridicat picioarele pentru a pluti pe sub mine în apa tropicală. L-am urmărit pe băiat scufundându-se, impresionată de încrederea pe care o avea când era în apă. Am tot vorbit, iar eu am continuat să plutesc.
Dintr-odată, colega mea de cameră mă strigă: „Unde te duci, Sharon? Înapoi către navă?” Nu înţelegeam ce spunea, aşa că m-am întors spre ea. Am descoperit cu stupoare că mă îndepărtasem mult de ţărm. Am întins un picior pentru a putea pune talpa pe nisip din nou şi pentru a mă putea întoarce la ţărm, dar nu puteam atinge cu vârfurile fundul oceanului.
M-am panicat. Oare aveam să mă înec în Granada? Avea să-mi vină în ajutor un elicopter de salvare? Aducerea mea la mal avea să ajungă la ştirile de seară? Apoi am auzit o voce blândă spunându-mi: „Calmează-te. Relaxează-te. Respiră.” Am ascultat imediat. Ţinându-mă cu o mână de salteaua pneumatică, am început să vâslesc uşor cu celălalt braţ. Mă apropiam încet de mal. În sfârşit, am ajuns suficient de aproape de ţărm pentru a putea atinge cu picioarele fundul oceanului. Uşurată, i-am mulţumit din suflet colegei mele de cameră pentru că m-a avertizat că mă îndepărtasem de ţărm. Finalul ar fi putut fi unul dezastruos, dacă ea nu m-ar fi avertizat. „Salvamarul” meu părea să nu-şi dea seama de pericolul în care fusesem.
Această experienţă mi-a adus aminte cât de uşor ne poate face păcatul să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Satana se foloseşte de droguri, alcool, violenţă domestică, sex, bani, colegi, slujbă, faimă şi uneori chiar de membri ai familiei pentru a ne ademeni departe de Domnul nostru. Trebuie să ne prindem de El la fel de strâns pe cât m-am ţinut eu de salteaua pneumatică. Doar El ne poate pune în siguranţă picioarele pe pământ tare.
Sharon Long (Brown)