Întâlnirea de zece ani

Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar Fața Domnului este împotriva celor ce fac răul. 1 Petru 3:12
Când ajungem la finalul liceului sau al facultății, simțim regretul că ne vom despărți de colegi. În acele momente de iminentă despărțire, simțim că nu mai ținem minte clipele și gesturile neplăcute, nu mai contează nici măcar răutățile unora dintre colegi. Dintr-odată se petrece o selecție drastică a trăirilor din anii trecuți. Când ajungem la finalul unei etape, suntem foarte generoși, avem tendința să minimalizăm durerea și tensiunile traversate. Acest tip de uitare și selecție este mecanismul nostru de apărare.
Când ne reîntâlnim, totul parcă a devenit motiv de glumă și de zâmbet, atât notele mai puțin bune, cât și exigența profesorilor. Emoțiile examenelor sunt și ele doar o umbră a ceva ce, privit retrospectiv, a căpătat aspect de operă de artă. Parcă privim un tablou și simțim doar că am fost acolo.
Cum ar fi oare dacă am reuși să privim lucrurile, mai ales pe cele dificile, cu ochii de peste zece ani? Să ne imaginăm că de la un anumit moment au trecut deja zece ani și să încercăm a desluși ce va mai conta atunci. Ia un eveniment nefericit sau greu de acum cinci sau zece ani și încearcă să îți amintești cum te-ai simțit atunci și ce mai simți azi. Nu-i așa că astăzi acea „dramă” pare cu totul altfel?
Avem tendința de a exagera, supradimensionăm evenimentele neplăcute și le transformăm în adevărate tragedii. Cu cât ne gândim mai mult la ele, avem impresia că nu vom mai ieși cu bine; parcă totul s-a sfârșit acolo și uneori luăm decizii drastice (unii se sinucid) pentru că nu vedem nicio speranță. Apoi, după ce trece întunericul, vedem chiar mai multe ieșiri posibile.
De gândit astăzi:
Când vin norii unei probleme sau chiar noaptea unui necaz mai mare, nu trebuie să luăm neapărat decizii majore, ireversibile. Primul pas este să ne plecăm pe genunchi și să cerem ajutor. Dacă încă mă tem, ar trebui să nu mă ridic de pe genunchi și să aștept cu gândul la suferințele Mântuitorului, iar El va aduce pace în inimă și în gânduri. De cele mai multe ori, ieșirea dintr-o criză se rezolvă nefăcând nimic. Dacă nu am nicio idee de bine, ar trebui să nu rostesc cuvinte aspre, rele; ar trebui să nu apelez la violență și să nu mă lamentez. Regretele nu prea mai ajută.