Un om a dat o cină mare şi a poftit pe mulţi. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: „Veniţi, căci iată că toate sunt gata.” Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: „Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.” Un altul a zis: „Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc; iartă-mă, te rog.” Un altul a zis: „Tocmai acum m-am însurat şi de aceea nu pot veni.” – Luca 14:16-20
De câte ori am citit sau am auzit parabola aceasta, nu m-am gândit că voi fi printre cei care se vor scuza pentru că nu pot participa la ospăţ. Nu este vorba despre o invitaţie la o masă oarecare. Este o invitaţie la un ospăţ în regatul ceresc, un loc mai presus de orice descriere umană. Cui nu-i place mâncarea, în special cea servită la un ospăţ? Poate că interpretarea pe care am dat-o eu acestei parabole nu seamănă cu cea pe care o aveţi dumneavoastră, dar a atins o coardă sensibilă în mine. La vremea aceea lucram la nişte proiecte care aveau să ajute o asociaţie de proprietari, o conferinţă şi o universitate. Eram gata să renunţ la acele proiecte pentru un ospăţ ceresc?
În vara lui 2013, am descoperit o tumoare a timusului, care trebuia tratată. Mi s-a făcut biopsie, iar concluzia a fost că o intervenţie chirurgicală ar fi prea riscantă. Am fost distrusă când doctorul mi-a spus: „Nu mai putem face nimic pentru dumneavoastră.” Mi-a trebuit ceva timp să conştientizez finalitatea situaţiei mele. Plecarea mea de pe acest pământ va fi curând sau va fi întârziată?
Nu eram pregătită să-mi ştiu zilele numărate. Aveam multe proiecte pe care doream să le termin. Fusesem numită de curând casier al asociaţiei de proprietari, înlocuiam metoda manuală de a ţine contabilitatea cu una computerizată. Lucram ca voluntară la arhivele Universităţii Burman, unde scanam şi înregistram toate documentele şi fotografiile în format digital. Mai aveam atât de multe de făcut. Mă gândeam: Eu sunt cea care poate găsi repede răspunsuri pentru cei care au nevoie de informaţii despre trecut. Mă cred oare indispensabilă? Am început apoi să mă gândesc la aspecte şi mai serioase. În acest context mi-a venit în minte parabola din Luca 14.
Refuzam eu invitaţia la ospăţul ceresc? Căutam cumva scuze pentru a nu participa?
Dumnezeu este bun. O armată întreagă de oameni se roagă pentru mine. Provocările pe care mi le pune în faţă sănătatea nu sunt încurajatoare, dar Ii mulţumesc încontinuu lui Dumnezeu pentru binecuvântările pe care mi le oferă.
Când ospăţul de nuntă va fi anunţat, vreau să fiu acolo!
Edith Fitch