Iubire infinită

Dar, dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Matei 6:15
Ascultă ediția audio aici.
Când vă abateți atenția de la imperfecțiunile umane și priviți la Domnul Isus, în caracterul vostru are loc o transformare divină. Spiritul lui Hristos acționează asupra inimii și o modelează după chipul Său. Apoi faceți eforturi să-L înălțați pe Domnul Isus. Ochii minții voastre să fie îndreptați spre „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Și, în timp ce vă angajați în această lucrare, aduceți-vă aminte că acela care „întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:20).
„Dar, dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:15). Nimic nu poate îndreptăți o atitudine neiertătoare. Cel care este lipsit de milă față de alții dovedește că nu este părtaș la harul iertător al lui Dumnezeu. Prin iertarea lui Dumnezeu, inima celui greșit este adusă mai aproape de marea inimă a Iubirii infinite. Torentul milei divine se revarsă în sufletul celui păcătos, iar, de la el, în sufletul altora. Blândețea și mila manifestate de Domnul Hristos în prețioasa Sa viață vor fi vizibile în atitudinea acelora care se împărtășesc din harul Său. Dar, „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:9). Un asemenea om s-a înstrăinat de Dumnezeu și este pregătit doar pentru despărțirea veșnică de El.
E drept, este posibil ca acest om să fi primit cândva iertarea, dar spiritul lui neiertător arată că în prezent respinge iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a separat deliberat de Dumnezeu și se află în aceeași stare în care a fost înainte de a fi iertat. Și-a anulat pocăința și este vinovat de păcatele lui, ca și când nu s-ar fi pocăit niciodată.
Marea lecție a acestei parabole este contrastul dintre mila lui Dumnezeu și împietrirea inimii omenești, faptul că harul iertător al lui Dumnezeu trebuie să fie măsura iertării noastre. (…) Noi nu suntem iertați pentru că îi iertăm pe alții, ci în timp ce îi iertăm. Temeiul oricărei iertări se află în iubirea nemeritată a lui Dumnezeu, iar prin atitudinea față de alții noi arătăm dacă ne-am însușit sau nu această iubire. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 250, 251
Gândesc mai departe
Am eu tendința de a considera că unele păcate sunt mai grave decât altele? Cum îmi afectează această tendință capacitatea de a ierta fapte de care s-ar putea să nu mă fac vinovat și eu?