La cules de ghiocei

Devoțional zilnice 29 iunie 2018

Am copilărit într-un orăşel de la poalele Pietrei Craiului, aşa de aproape de aceasta încât uneori, când cerul era senin, aveam impresia că pot să ating creasta cu mâna. Vacanţele şi timpul liber în general, dacă nu citeam ceva, le petreceam pe dealurile din jur sau prin pădure. Pe munte nu aveam voie să mergem, fiindcă părinţii aveau grijă să ne povestească cu lux de amănunte despre copii pierduţi, animale care atacau pe neaşteptate şi alte poveşti închipuite care aveau scopul să ne convingă că muntele este ceva periculos şi care trebuie ocolit.
Dar într-o primăvară, după ce zăpada se topise deja de vreo săptămână şi afară era suficient de cald încât să stai afară în tricou, împreună cu câţiva dintre copiii din vecini am hotărât să mergem după ghiocei în renumita de acum Poiană Zănoaga. Ştiam de la părinţi şi din legendele povestite de ei că acolo primăvara sunt atât de mulţi ghiocei, încât oriunde îţi arunci privirea nu vezi decât flori până la linia orizontului şi că oricât ai încerca să nu-i striveşti nu ai cum că, fiindcă sunt atât de deşi încât inevitabil calci pe ei.

Pentru că muntele părea atât de aproape şi vremea era aşa de caldă şi de frumoasă, am plecat doar cu hainele de pe noi, şi acelea subţiri, şi cu câte o pungă de plastic în care să punem ghioceii adunaţi. Când am ajuns la fântâna lui Botorog era deja ora 11:00, iar de pe indicatoarele instalate acolo am descoperit că până în Zănoaga mai sunt aproape 2 ore de mers. A fost un moment de cumpănă, în care ne-am împărţit în două tabere: unii care considerau că trebuie să mergem mai departe dacă tot am ajuns până acolo şi că doar laşii renunţă, şi alţii care spuneau că vom ajunge atât de târziu acasă, încât sigur vom avea probleme cu părinţii. În urma unui vot democratic, am hotărât cu o majoritate strânsă că mergem mai departe, indiferent ce vom păţi.

Drumul a devenit tot mai obositor şi mai greu pentru că, pe lângă greutatea urcuşului, a apărut frigul şi, pe alocuri, din ce în ce mai multă zăpadă. Echipamentul nostru era departe de a fi potrivit pentru această aventură. Când în sfârşit am ajuns în poiană, totul era alb, dar nu alb de ghiocei, cum ne-am fi aşteptat noi, ci alb de zăpadă, pentru că pe munte zăpada încă nu se topise.

Ajunşi la marginea poienii, am început să săpăm în zăpadă ca să vedem ghioceii mult doriţi, dar nu am găsit niciunul. Pe măsură ce înaintam spre centrul poienii, zăpada devenea din ce în ce mai mare, aşa că, puţin câte puţin, am uitat de ghiocei. Zăpadă trecea de genunchi, dar nu mai conta că eram semidezbrăcaţi. Până când, dintr-o dată parcă, ne-a luat frigul pe toţi. Situaţia era dramatică: nu aveam niciun ghiocel, eram îngheţaţi şi nu ne doream decât să ajungem cât mai repede acasă, la căldură. Dar parcă nici acasă nu ne-am fi dorit să fim ştiind ce ne aşteaptă pe fiecare. Şi astfel, cu gândurile confuze, am pornit totuşi către casă.

Când am ajuns la baza muntelui, se lăsa seara, iar noi eram uzi şi plini de noroi, zgribuliţi şi speriaţi. Am început să facem scenarii şi să ne gândim ce ar fi cel mai bine să le spunem părinţilor, dar în scurt timp am ajuns cu toţii la o concluzie: oricum, dacă vom spune adevărul, nu ne vor crede. Nu aveau cum. Eram dezbrăcaţi, îngheţaţi, fără ghiocei şi pierduserăm în joaca noastră până şi punga de 1 leu, cum îi spuneam noi atunci, în care se presupune că ar fi trebuit să-i adunăm.

Şi uite-aşa, tot făcând noi planuri şi căutând soluţii salvatoare, am ajuns acasă şi am dat de părinţii noştrii care ne căutau disperaţi. Imaginaţi-vă o gaşcă de vreo 10 copii, jumătate fete, jumătate băieţi, cam de 8-10 ani, satisfăcuţi că ajung acasă şi se întâlnesc cu părinţii, iar aceştia nu numai că nu-i ceartă, dar sunt chiar fericiţi că-şi întâlnesc copiii îngheţaţi, dezbrăcaţi, dar teferi.

Până la urmă, părinţii nu ne-au făcut nimic. Lecţia o primiserăm deja de la natură şi, aşa cum se spune în zona noastră, am învăţat pe pielea noastră că „Muntele nu iartă lipsa echipamentului”. Acesta a fost unul dintre momentele în care am învăţat pe propia piele că, până şi atunci când părinţii nu îţi explică în detaliu motivele pentru care îţi interzic ceva sau îţi pun nişte limite, tot ei au dreptate. Mare dreptate!

Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. (Efeseni 6:1)

Remus Ciutan, Director Exploratori, Conferința Transilvania de Sud

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro