Lovitură de pedeapsă

Atunci, toți cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor veseli totdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Psalmii 5:11
Cunoscătorii în ale fotbalului știu că 11 metri reprezintă unul dintre cel mai grave lucruri, în special pentru echipa ce are poarta aproape de acel punct. Se mai numește punctul de pedeapsă. De la unsprezece metri se execută loviturile de penalizare și, în cazul unor competiții, la final, tot de aici se trag loviturile de departajare. Prin urmare, punctul acesta are două conotații concomitente – și pedeapsă, și șansă. Pentru cel din poartă e o pedeapsă, pentru cel de la 11 m este o șansă. Una dintre echipele românești (Steaua) a câștigat în 1986, la Sevilla, competiția europeană prin lovituri de la 11 m, nu atât prin loviturile date, cât prin cele apărate de portarul Helmut Duckadam.
Ca și în sport, peste tot în viață există un anume punct de pedeapsă. Acel punct în care plătim deciziile greșite sau un cumul de astfel de decizii. Numim acest lucru răspundere; suntem trași la răspundere. Avem în general libertatea să ne manifestăm după dorință, dar, după anumite greșeli, o autoritate ne cheamă să dăm socoteală. Acel punct poate fi o pedeapsă care ne va costa scump sau poate fi un prag pe care îl putem depăși doar cu o lecție învățată.
Iată un exemplu interesant din Evanghelie: o tânără este adusă la punctul de pedeapsă, fusese prinsă în desfrâu. Urma să primească mai multe lovituri cu pietre. Părea a fi ultimul ceas din viața ei. Gata să execute loviturile era adunată o mulțime de oameni furioși, însetați de sânge. „Meciul” însă a avut un final neașteptat, pentru că Arbitrul (Isus) a stabilit o regulă: să lovească primul cel ce nu greșise niciodată. Rând pe rând, „jucătorii” momentului au plecat, iar confruntarea s-a încheiat fără consecințe mortale. Aici nu a fost vorba despre competența victimei sau a celor ce îi doreau moartea, ci despre competența Celui ce apăra. Acel meci simbolic a fost câștigat de Păzitorul vieților noastre.
De gândit astăzi:
Nu contează răutatea, șiretenia sau dorința de victorie a vrăjmașului, ci prezența și puterea Apărătorului nostru, Isus. Dacă El este de partea noastră, cine ar putea să ne fie împotrivă? Dacă El vrea, ne va scoate și din cea mai adâncă groapă în care am căzut ori am fost aruncați. El ne va păzi de orice lovitură de aproape ori de departe. În El este adăpostul nostru.

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro