Mă cunoşti doar

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti. – Psalmii 139:1
Multe dintre îngrijorările omeneşti se nasc fie din dorinţa de a fi pe placul altora, fie din presiunea părinţilor sau de frica excluziunii sociale. Nevoia de a ne simţi iubiţi şi apreciaţi ne face să ne etalăm cele mai bune calităţi şi să ne ascundem defectele şi slăbiciunile. Alţii, în dorinţa lor de a fi plăcuţi sau de a fi în bune relaţii cu alţii, îşi schimbă comportamentul cu preţul propriilor convingeri şi simţăminte.
În 1951, Solomon Asch a condus un studiu în domeniul psihologiei sociale, pentru a vedea dacă opiniile personale sunt influenţate de aceşti factori. Experimentul a constat în evaluarea unor cârduri cu linii de diferite mărimi. Participanţii trebuiau să compare o linie verticală de pe un card cu trei linii verticale de pe alt card. Scopul era identificarea unei linii dintre cele trei care .era identică cu prima. Fără nicio dificultate, participanţii au reuşit să identifice liniile similare cu o eficienţă de 99%. Dar, atunci când trebuiau să dea răspunsurile după alţi membri ai grupului care greşeau intenţionat (având o înţelegere cu cercetătorul), participanţii aveau răspunsuri greşite în 37% dintre cazuri, doar din dorinţa de a se conforma percepţiei majorităţii.
De ce nu erau dispuşi participanţii să dea propriul răspuns chiar dacă era diferit de al altora? Era frica de a fi respinşi? Era dorinţa de a fi pe placul celorlalţi? Sau era nevoia de a se simţi în armonie cu ceilalţi?
În unele ocazii, aceeaşi teamă apare şi în relaţia noastră cu Domnul. Câteodată facem „rugăciuni minunate” deoarece credem că acest lucru este pe placul lui Dumnezeu, când, în realitate, nu facem altceva decât să oferim „răspunsuri greşite”. Este nefolositor să spun: „îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat atât de multe binecuvântări astăzi” când, în realitate, eu vreau să-I arăt indignarea mea faţă de rău şi confuzia mea absolută că aparent nu a vorbit în favoarea dreptăţii. La fel, este inutil să spun o rugăciune frumoasă când am nevoie să strig după puterea de a nu mai face aceeaşi greşeală din nou.
Este încurajator să ştim că îi putem prezenta lui Dumnezeu toate gândurile noastre cu asigurarea că El nu le va respinge şi nu va fi ofensat de ele. Putem spune cu toată încrederea: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti. (…) De departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele. Căci nu îmi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul” (v. 1-4).
Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că, în ciuda faptului că nu avem întotdeauna gânduri bune, EI totuşi ne iubeşte!