Nu suntem niciodată mai ușor de manipulat ca atunci când nutrim convingerea că suntem prea inteligenţi pentru a cădea în capcana propagandei.

Cu câteva luni înainte ca filmul său The Shape of Water (Forma apei) să ia Oscarul la categoria cel mai bun film al anului 2017, regizorul Guillermo del Torro își declina aderenţa la curentul moralizator care a contagiat cu mare succes filmele de la Hollywood, anul acesta. Într-un interviu pentru revista Vulture, cineastul își lăuda creaţia războindu-se cu „dezbinarea toxică pe care o produce ideologia de tipul «noi și ceilalţi»”. Filmul, spunea del Torro, „încearcă să întruchipeze frumuseţea Celuilalt”, a faptului că „ceea ce ne diferenţiază este ceea ce ne face măreţi”.

Ce este mai interesant este motivul pentru care del Toro a optat să îmbrace mesajul filmului într-un scenariu fantezist. „Poveștile”, spunea el, „nu sunt realiste, dar sunt autentice.” Ele nu redau evenimente adevărate, ci o ficţiune îndrăgită, minciuna pe care vrem noi să o credem. Cuvintele cineastului fac aluzie la un fond psihologic comun tuturor oamenilor, care permite existenţa artei. În același timp însă, ele se apropie periculos de mult de premisele unui tip de comunicare pe care nu l-am vrea asociat cu o sursă atât de populară de recreere precum Hollywoodul: propaganda.

La doar câteva zile după decernarea Premiilor Oscar, tânărul jurnalist francez Ulysse Thevenon publica online un colaj video care făcea evident faptul că firul epic al filmului și punerea lui în scenă nu sunt tocmai originale. Clipul se încheie cu un paralelism între Forma Apei și Let Me Hear You Whisper, un film din 1969 care spune povestea unei femei de serviciu dornice să salveze un delfin captiv asupra căruia oamenii de știinţă efectuau experimente crude. Adică aceeași intrigă ca în Forma apei.

David Zindel, fiul lui Paul Zindel, autorul piesei de teatru după care a fost făcut filmul cu delfinul, i-a dat în judecată pe producătorii filmului de Oscar, pe care îi acuză de plagiat. Iar casa de producţie a emis un răspuns divagant, de tipul „acuză acuzatorul”, care nu reușește să furnizeze nici măcar un singur argument raţional în apărarea sa. Procesul, au spus reprezentanţii Fox Searchlight, pare programat „să coincidă cu ciclul de vot al Premiilor Academiei, ca să preseze studioul nostru să ajungă rapid la o înţelegere. Noi, în schimb, ne vom apăra viguros și, in extenso, vom apăra acest film inovator și original.”

Ca idee, filmul de apărat încasase, până la 11 martie, peste 149,5 milioane de dolari, în condiţiile în care, pentru realizarea lui, fuseseră bugetate 19,5 milioane, și economisise 100.000 de dolari. Dar ce nu ar face Hollywoodul pentru bani?

Într-o relaţie deschisă

Primul lungmetraj distins cu premiul pentru cel mai bun film în prima ediţie a Premiilor Academiei Americane de Film a fost producţia Wings (1927), o peliculă care idealiza războiul și care fusese realizată în timpul primei conflagraţii mondiale. Pentru filmări, cineaștii s-au consultat cu reprezentanţi ai Pentagonului, au împrumutat echipament real și chiar și resurse umane, 300 de piloţi de aviaţie participând la producţia cinematografică ce avea să fie ani în șir un reper de realism și estetică în filmele de război.

Profesorul Matthew Alford, de la Universitatea din Bath, Marea Britanie, nota într-un studiu că această colaborare, care le aducea economii consistente producătorilor de film, ar fi fost de fapt un troc între producători și Pentagon.[1] În schimbul recuzitei autentice, producătorii trebuiau doar să revizuiască scenariul astfel încât acesta să prezinte armata într-o lumină atât de favorabilă, încât să poată fi folosit ca instrument de recrutare și PR. Alford susţine că peste o cincime din filmele produse cu buget consistent, între anii 1991 și 2002, și al căror fir narativ descrie SUA în diferite ipostaze de forţă s-au bucurat de cooperare maximă din partea Pentagonului.

Hollywoodul și propaganda s-au aflat de-a lungul timpului într-o simbioză nu tocmai reconfortantă pentru publicul de azi, „într-o relaţie deschisă” – după modelul faimoasei opţiuni privind starea civilă, de pe Facebook. Și nu este vorba doar de Pentagon, căci și alte instituţii au profitat de influenţa culturală a filmului. Alford amintește de filme susţinute de CIA (The Recruit, 2003; Charlie Wilson’s War, 2007), dar și de General Motors, care a folosit SF-ul Transformers (2007) ca suport premium pentru plasarea de produse (compania a oferit spre întrebuinţare vehiculele care se transformă în supereroi roboţi).

Însă câţi urmăresc filmele asemenea criticilor, cu un ochi la naraţiune și cu unul la ideologia care o însoţește, mai mult sau mai puţin discret? Pe de o parte, Hollywoodul este, prin raza lui de influenţă, un puternic instrument persuasiv. Însă, pe de altă parte, forţa lui de convingere nu stă în răsturnarea revoluţionară a valorilor, ci în răsucirea lor puţin câte puţin, din aproape în aproape, până la inversarea totală a perspectivei asupra lor, dacă acesta este scopul. Asistăm în realitate la un proces. Și aici este, de fapt, și motivul pentru care, chiar în timp ce sunt receptori ai propagandei de orice fel puţini devin conștienţi de lucrul acesta.

Diferite pălării ale aceleiași Mării

Mulţi au o definiţie foarte grosieră a propagandei, pe care se grăbesc să o asocieze cu repetarea în neștire a unor idei pe care un grup dorește să le inoculeze într-un public-ţintă. Însă această tehnică este, mai degrabă, apanajul publicităţii. Propaganda publicitară este cea care s-a bazat, în mod tradiţional, pe afirmaţii: „detergentul numărul 1”, „probabil cea mai bună bere din lume”, „pentru că meriţi”. Iar mecanismul psihologic pe care se bazează este dependent de faptul că repetarea ideii nu este, în sine, un argument, dar este o manifestare inevitabilă a prezenţei. Cu cât produsul este mai prezent în mediul publicului-ţintă, cu atât cresc șansele ca, odată ivită nevoia, publicul să se activeze și să devină, din receptor, consumator. Adică să plătească.

Datorită eficienţei expunerii, în practică publicitatea a reușit să aibă succes chiar și fără cine știe ce efort raţional, ba chiar mizând pe o multitudine de greșeli de logică în argumentare. S-a descurcat cu ele fiindcă important pentru publicitar nu este să convingă prin logică, ci să vândă produsul. Și, în acest scop, logica s-ar putea să nu ajute, ci să încurce. În consecinţă, publicitarul va încerca mai bine să cucerească prin insistenţă și apel la emoţii.

Două dintre erorile logice clasice în publicitate, la care nimeni nu strâmbă din nas, pentru că ne-am obișnuit cu ele, sunt argumentul prin apel la autoritate și argumentul prin apel la majoritate. Sună cunoscut? „Medicii dentiști recomandă pasta de dinţi X.” „90% dintre femeile care au încercat crema Y au observat o reducere a ridurilor.” Însă propaganda contemporană care dă roade apelează deseori la strategii mult mai subtile decât simpla publicitate și, în consecinţă, mai greu de depistat și combătut.

Propaganda actuală are numeroase forme rafinate, care o ridică deasupra minciunilor hilare, cusute cu aţă albă. De fapt, propaganda nici nu trebuie să apeleze la minciună. E suficient să spună adevărul potrivit. Cel trunchiat, sau scos din context, cel cu bătaie scurtă, sau poate pe cel pe jumătate minciună. Pe acestea le reclamă filosoful anarhist Jacques Ellul, care spune că ceea ce ne face o pradă sigură în faţa propagandei nu este doar faptul că o confundăm cu minciuna prostească, ci și faptul că avem impresia că principalul scop al propagandei este acela de a schimba opiniile oamenilor.[2] În realitate însă, interesul ultim al propagandei este să intensifice și să concentreze acele tendinţe care conduc oamenii la acţiune. Pentru că, în cele mai multe contexte, la fel ca în creștinism, opinia fără acţiune are o valoare inferioară acţiunii fără opinie.

Nu „propagandă”, ci „propagande”

Ellul crede de fapt că termenul „propagandă” ar trebui folosit la plural pentru a descrie mai adecvat strategiile prin care indivizii pot fi convinși „să adere iraţional la un anumit tipar de acţiune”[3]. Și distinge tranșant între propaganda de agitare și cea de integrare. Primul tip urmărește să transforme dispreţul în ură și revoltă, în timp ce al doilea urmărește să uniformizeze prin conformare.

Propaganda de agitare are efecte pe termen scurt și trebuie alimentată constant pentru a putea menţine atitudinile negative care hrănesc un comportament ostil faţă de un anumit grup. De exemplu, avem nevoie constant de știri noi despre imixtiunile politice ale miliardarului George Soroș pentru a ne putea alimenta convingerea că acestea controlează din umbră o structură de stat paralelă cu cea legitimă și pentru a ne determina să o susţinem pe cea din urmă. La fel, Rusia are nevoie să demonizeze Statele Unite pentru a-și legitima în faţa poporului pretenţiile imperialiste, pe fondul cărora a anexat Crimeea, ignorând orice apel extern. Oamenii nu pot fi ţinuţi într-o stare perpetuă nici de entuziasm, nici de nesiguranţă. De aceea, acest tip de propagandă are nevoie de vârfuri de concentrare, urmate de perioade de recul.

Spre deosebire de propaganda de agitare, care urmărește în general să influenţeze pe plan (geo)politic, propaganda de integrare urmărește reîntărirea unor norme culturale, stabilizarea societăţii prin sprijinirea ideologiei ei de viaţă sau a chiar a miturilor ei culturale. Este un tip de propagare a conformităţii, care nu este la fel de evident ca propaganda de agitare, dar are un caracter „mai” permanent decât aceasta. Acolo unde propaganda de agitare vine cu un catalizator emoţional primar (ura și frica sunt cele mai frecvente), propaganda de integrare aduce contextul și zugrăvește fundalul uniform care face posibilă agitarea. Propagandă de integrare face, de pildă, Coaliţia pentru Familie (CpF) atunci când, printre alte argumente, face apel la identitatea de român pentru a argumenta necesitatea de revizuire a definiţiei căsătoriei în Constituţie: „Pentru noi, românii, familia nu este «un stil de viaţă», ci este legată fundamental de rolul de părinţi.” Ideea a fost apoi transmisă publicului larg la pachet cu imagini ale unor români obișnuiţi, îmbrăcaţi în straie populare, în ipostaze de familie.

Mesajul acestei idei, și al conceptului de „familie tradiţională”, este de fapt: „Noi așa facem lucrurile și este bine ca lucrurile să fie așa, pentru că așa au fost întotdeauna.” Logicienii îl numesc argumentum ad antiquitatem, o greșeală de argumentare bazată pe două presupoziţii care nu pot fi generalizate: (1) că vechimea unui lucru îi dovedește calitatea, (2) că un lucru bun în trecut este bun și în prezent. Familia heterosexuală este de dorit, însă calitatea ei nu ţine de faptul că „așa e tradiţia la noi”. De altfel, activiștii pro căsătorii gay au exploatat slăbiciunea argumentului, cu opusul lui, la fel de slab – argumentum ad novitatem –, transmiţând ideea că oponenţii căsătoriei gay sunt depășiţi și retrograzi. Și legitimarea prin tradiţie, și legitimarea prin modernitate ţin de propaganda de integrare, fiindcă ambele descriu și subliniază o identitate comună, ca să invite apoi la acţiune politică.

Propaganda de integrare pregătește terenul sociologic pentru ca, atunci când va fi nevoie de ea, propaganda de agitare să aibă în ce să se înrădăcineze. Așa se face că, fără a avea iniţiatori din cadrul CpF, recentele proteste ale Mișcării Noii Drepte la Muzeul Ţăranului Român au avut un cârlig de care să își prindă propaganda naţionalistă tip: noi suntem români, nu homosexuali („România nu este Sodoma”).

Mulţimea de oameni singuri

Unele tipuri de comunităţi sunt în mod special soluri fertile pentru propagandă și aceasta nu din motivele la care ne-am aștepta.

E mai ușor să credem că o societate de masă este mai vulnerabilă la propagandă, dacă ne gândim că orice societate își adaptează căile de comunicare la propriul volum. Societăţile de masă au nevoie de mass-media, iar mass-media este o infrastructură ideală pentru propagandă, fiindcă permite invadarea constantă a individului pe orice canal: la radio, în presa scrisă, la TV, pe internet, în cadrul evenimentelor publice, în muzică, în film. Însă, deși suntem obișnuiţi să asociem propaganda cu marile societăţi de tip comunal, mai ales cu comunismul, nazismul și fascismul, în realitate propaganda prinde cel mai bine în societăţile individualiste. Cum așa?, veţi spune, gândindu-vă pe bună dreptate că propaganda, prin definiţie, implică masa, nu individul. Înţelegerea acestui aparent paradox ţine de modul în care evoluează astăzi societăţile de masă.

Explicaţia pornește de la faptul că identitatea individului este dată de apartenenţa lui la grup. Individul care aparţine unei societăţi comunale mici (familie, biserică, sat) și ferite de propagandă știe că interesele lui contează mai puţin decât regulile comunităţii, care urmăresc binele tuturor, nu doar ale unui singur om, și nu poate funcţiona decât asumându-și regulile. El poate să aleagă să își pună pe primul plan dorinţele – adică să își manifeste individualitatea – rupând legătura permanentă cu comunitatea mică și avântându-se într-o macrosocietate. (Vezi, de exemplu, omul de la ţară care migrează la oraș sau într-o ţară mai bogată, în căutarea unui viitor mai bun.) În macrosocietate, individul își poate urmări liniștit propriile interese, adică poate fi individualist, însă doar cu preţul pierderii chipului. Pentru societatea-gazdă, el este un număr, o medie statistică a caracteristicilor lui. (Nu mai este „Ion a’ lu’ Vasile, cizmaru’”, ci „un ţăran din provincie” sau „un imigrant muncitor calificat din Europa de Est”).

Societatea de masă, aceea maxim vulnerabilă la propagandă, nu intră așadar în contradicţie cu ideea de societate individualistă. Fiindcă o societate de masă poate fi foarte bine alcătuită din oameni mânaţi, fiecare în parte, de idealuri individualiste și comasaţi într-un grup omogenizat chiar de aceste idealuri. Nu contează că omul respectiv trăiește cu impresia că s-a emancipat și își urmărește ţelurile personale, simţindu-se puternic prin asociere cu un grup imens, care îl validează. În realitate, cu cât grupul din care face parte este mai mare, cu atât acesta îi va acorda mai puţină importanţă individului. Mai mult, îi va atenua personalitatea și îi va accentua receptivitatea („Nu întreba ce face statul pentru tine, ci întreabă-te ce poţi face tu pentru stat.”), ducându-l într-o stare psihologică de regresie („Nu vom scăpa niciodată de corupţia din instituţii, fiindcă așa s-au făcut lucrurile aici din moși-strămoși.”).

Autoarea Magedah E. Shabo a adunat în cartea Techniques of Propaganda and Persuasion[4] (Tehnici de propagandă și persuasiune) o colecţie bogată de tactici ilustrate prin și mai multe exemple din propaganda americană. Aceleași tehnici însă le putem identifica foarte ușor și în spaţiul public românesc.

Ar fi de bun-simţ să presupunem că educaţia s-ar putea interpune între propagandiști și publicul lor. Însă educaţia, mai ales cea instituţionalizată, s-a dovedit de-a lungul istoriei a fi un medium paradoxal de eficient pentru propagandă.[5]^,[6] Să ne gândim numai la cum arătau manualele în România comunistă, ce materii se predau, ce impact avea cenzura asupra sistemului de învăţământ, cât de importantă era utilizarea limbajului de lemn comunist și cât de esenţială era memorarea (spre deosebire de gândirea critică) în educaţie. Sau să ne gândim la acuzaţiile care apar recurent în dezbaterile pe tema predării originii vieţii în școli și la potenţialul distructiv pe care atât tabăra evoluţionistă, cât și tabăra creaţionistă îl văd în predarea exclusivă a teoriei concurente.

Un om care are cât de cât niște cunoștinţe, dar nu poate crea conexiuni între ele este vulnerabil la influenţa surselor de propagandă suficient de generoase cât să îi explice lumea pe înţelesul lui. Acesta este și unul dintre motivele pentru care statele totalitariste investeau sume serioase în sistemul public de învăţământ[7], iar socialiștii insistau pe alfabetizarea forţată a cetăţenilor[8]: pentru o forţă totalitară e suficient ca omul să știe doar să citească. Ce înţelege din ceea ce citește cade în responsabilitatea sursei de propagandă.

Intelectualii pot fi însă chiar mai vulnerabili decât alte categorii sociale[9], tocmai fiindcă specificul lor este că absorb cantităţi uriașe de informaţii (cel puţin) la mâna a doua. Ei devin astfel dependenţi de opinia experţilor din domeniile pe care le studiază, ceea ce – de exemplu într-un sistem totalitar care exercită control prin cenzură – este un risc uriaș de a înţelege lucrurile așa cum și-a propus sistemul să fie înţelese.

Oamenii educaţi în general pot fi foarte expuși la propagandă și pentru că, având cel mai mare acces la cele mai puternice arme împotriva propagandei – inteligenţă ridicată, cultură vastă și exerciţiul constant al facultăţilor critice – ei riscă să se vadă în afara oricărui pericol. Cuvintele lui Joseph Goebbels, ministrul al propagandei în Germania nazistă, au rămas în istorie: „Propaganda funcţionează cel mai bine atunci când cei care sunt manipulaţi sunt convinși că acţionează pe baza propriului lor liber-arbitru.”[10]

Observaţia, veche de 70 de ani, e în continuare valabilă, chiar dacă se manifestă în domenii care nu existau pe vremea lui Goebbels. În era propagandei fake news, oamenii își asumă exercitarea gândirii critice abandonând televiziunile în favoarea informării „independente”, din surse online. Însă sursele independente sunt adesea eliberate nu doar de interesele unor patroni importanţi, ci și de constrângerea unei deontologii a breslei. Așa se explică succesul fulminant al „redacţiilor de apartament”, cele care publică știri neverificate și neasumate de un autor care să poată fi făcut responsabil pentru acel conţinut. Astfel, cei care cred că progresează în obţinerea informaţiilor reale regresează de fapt până la procurarea de știri fabricate.

Nu e neapărat cazul României, unde 66% dintre cetăţeni încă mai consideră că televizorul este cea mai de încredere sursă de informare pe care o au. Statistica, furnizată de primul Eurobarometru despre dezinformare, publicat la 12 martie anul acesta, vine la pachet cu alte constatări interesante. Circa 93% dintre români spun că își iau informaţiile de la televizor și doar 36%, din presa scrisă, deși 45% spun că presa scrisă e de încredere. Însă românii au foarte mare încredere în ei înșiși: 79% cred că pot discerne ușor știrile. Aceasta, deși succesul site-urilor pline de bazaconii prezentate ca „știri” sugerează că altfel stau lucrurile.

Porţi de scăpare

Nu putem spera să evităm total propaganda, pentru că, oricât o vom ocoli noi, ne va căuta ea. În privinţa efectelor expunerii, în schimb, putem lua cel puţin trei măsuri. Primul lucru pe care avem nevoie să îl facem este să ne dezvoltăm inteligenţa nativă, cultivând pasiuni care ne stimulează intelectual și prietenii care ne antrenează, ne inspiră și ne elevează. Apoi, dacă ne hrănim instinctul curiozităţii cu informaţii constructive (nu cu bârfe, cum e mai comod), vom face un pas natural spre al doilea aspect care ne va proteja de efectele manipulării: acumularea de cultură. Iar aceasta nu înseamnă să devenim biblioteci ambulante, ci să conectăm maxim cunoștinţele pe care le avem, astfel încât să le punem să lucreze pentru noi. Efectul secundar al acestor două strategii de dezvoltare personală este formarea gândirii noastre critice. Pe care o putem ţinti și specific, studiind diversele tehnici de argumentare și observându-le logica sau lipsa ei. Însă ce este absolut obligatoriu în oricare dintre aceste demersuri este să păstrăm o atitudine demnă, de învăţare, în care să ne recunoaștem noi