Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard. (Ioan 15:6)
El (luda) (…) n-a fost transformat şi convertit într-o mlădiţă vie, prin legătura cu adevărata Viţă. Acest altoi uscat nu a aderat la Viţă pentru a creşte într-o mlădiţă vie, roditoare. El a dat pe faţă faptul că era un altoi care nu aduce roade – altoi ce nu a devenit fibră cu fibră şi nervură cu nervură unul legat cu viţa, care să se împărtăşească din viaţa ei.
Altoiul uscat şi fără legătură cu viţa poate deveni una cu viţa numai fiind părtaş la viaţa şi hrana viţei celei vii, fiind altoit în butucul viei, fiind adus în cea mai strânsă legătură posibilă cu ea. (…) Altoiul se prinde strâns de viţa dătătoare de viaţă, până când viaţa viţei devine viaţa mlădiţei, iar aceasta produce fructe la fel cu cele ale viţei. (Review and Herald, 16 noiembrie 1897)
„Eu sunt Viţa”, a spus Domnul Hristos, „voi sunteţi mlădiţele.” Aici este prezentată cea mai strânsă legătură posibilă! Altoind butaşul lipsit de frunze în butucul înfloritor al viţei, el devine astfel o mlădiţă vie, trăgând sevă şi hrană din viţă. Fibră cu fibră şi nervură cu nervură, altoiul se lipeşte bine de butuc, până când el îmboboceşte, înfloreşte şi dă rod. Altoiul fără viaţă îl reprezintă pe păcătos. Atunci când este unit cu Hristos, suflet se uneşte cu suflet, ceea ce este slab şi trecător cu ceea ce este sfânt şi infinit şi, astfel, omul devine una cu Hristos. (Mărturii, vol. 5, p. 591)
Ramura aparent uscată, fiind legată de butucul viei, devine o parte din el. (…) Sufletul mort în nelegiuire şi păcat trebuie să trăiască un proces asemănător. (…) După cum altoiul primeşte viaţă atunci când este unit cu viţa, tot astfel păcătosul se face părtaş naturii divine atunci când este legat de Hristos. Omul trecător este unit cu Dumnezeul cel veşnic. Când suntem astfel uniţi, cuvintele Domnului Hristos rămân în noi şi atunci nu suntem influenţaţi de un sentiment spasmodic, ci de un principiu viu şi statornic. (Mărturii, vol. 4, p. 354-355)