Mamă-sa îi făcea pe fiecare an o mantie mică şi i-o aducea când se suia cu bărbatul ei ca să aducă jertfa din fiecare an. – 1 Samuel 2:19
Există momente în viaţă când ne dorim ca timpul să se oprească în loc, pentru ca acele clipe să ţină o veşnicie. Acest lucru este foarte adevărat când suntem împreună cu cei dragi nouă şi cu prietenii apropiaţi. Dar unele din cele mai preţioase momente ţin doar pentru o scurtă perioadă de timp şi apoi dispar, lăsând în urmă simţăminte de nostalgie profundă.
Ellen White a scris foarte mult despre viaţa de familie şi educarea copiilor. Dar lucrarea ei profetică implica povara grea de a pune cauza lui Dumnezeu mai presus de ea însăşi şi de familia ei. În 1848, pe când primul ei născut, Henry, avea doar un an, ea a trebuit să îl lase cu familia Howland. Ea scria: „Mi s-a cerut din nou să renunţ la mine însămi pentru binele altora. A trebuit să sacrificăm compania micului nostru Henry şi să mergem înainte, dăruindu-ne fără rezerve lucrării lui Dumnezeu. […] Am fost convinsă că Domnul i-a cruţat viaţa pentru noi, când fusese foarte bolnav, şi că, dacă aş fi permis să mă împiedice în îndeplinirea datoriei mele, Dumnezeu mi l-ar fi luat. Singură înaintea Domnului, cu inima îndurerată şi cu multe lacrimi, am făcut acest sacrificiu şi am renunţat la singurul meu copil, lăsându-l în grija altora. […] Mi-a fost greu să mă despart de copil. Zi şi noapte îmi revenea în minte faţa tristă pe care o avea atunci când îl părăseam. Cu toate acestea, înlăturam din gând această imagine şi căutam să le fac bine altora” (Schiţe din viaţa mea, p. 120).
La început planul a fost ca Henry să stea cu familia Howland doar pentru o scurtă perioadă de timp, dar a ajuns să stea acolo cinci ani, cu mici pauze. De exemplu, pe 25 octombrie 1850, familia Howland l-a adus pe micuţul Henry la Gorham, Maine, pentru a petrece Sabatul cu părinţii lui şi cu bunicii. Ellen White declara: „Duminica ne-am despărţit de ei cu multă durere, deoarece trebuia să ne despărţim, dar ne bucuram că aveam aceeaşi credinţă şi că în curând urma să ne întâlnim pentru a nu ne mai despărţi” (Scrisoarea 26, 1850). La începutul anului 1859, ea s-a bucurat după întoarcerea dintr-o altă călătorie: „Cu bucurie ne întâlnim din nou cu familia. […] Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că din nou îmi pot relua locul în familie. Nu este niciun loc pe care să îl preţuiesc mai mult decât căminul” (Ms 5, 1859).
Ca creştini adventişti, noi aşteptăm acea zi glorioasă când vom fi pentru totdeauna cu cei dragi nouă!