Mustrările

Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te! – Apocalipsa 3:19
Potrivit Micului dicţionar academic (ed. a Il-a, 2010), semnificaţia verbului „a mustra” este „a-şi arăta prin cuvinte nemulţumirea faţă de atitudinea sau faptele cuiva; sinonime: a certa, a dojeni, a dezaproba, a imputa”. Acest lucru presupune confruntarea cuiva cu răul aferent acţiunilor sale pentru a-l face să se pocăiască. Biblia ne învaţă că Dumnezeu ne mustră şi ne pedepseşte din dragoste. Dar, chiar dacă intenţia este bună, cei mai mulţi oameni preferă să audă cuvinte plăcute şi au tendinţa să se înfurie, să se apere sau să atace persoana care îşi permite să-i mustre. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată câteva modalităţi de mustrare, care pornesc de la o observaţie delicată şi ajung la o mustrare severă (Matei 18:15; 1 Timotei 5:20).
Una din primele mustrări ale lui Isus i-a fost adresată chiar mamei Sale. În timpul nunţii din Cana, văzându-L pe Isus înconjurat de ucenici, mânată de mândria maternă, Maria a vrut ca ceilalţi să ştie că Fiul ei este trimis de Dumnezeu. Observând că se termină vinul, ea aştepta ca El să facă o minune. Isus, în cuvinte respectuoase, a făcut-o să înţeleagă că relaţia dintre ei nu îi dădea niciun drept asupra Lui şi nici dreptul de a-I indica direcţia de urmat în misiunea Lui (vezi Viaţa lui Iisus, p. 147).
Când Iacov şi Ioan I-au propus lui Isus să poruncească să cadă foc din cer şi să-i ardă pe cei care nu-L primeau, El i-a mustrat spunându-le că nu a venit să piardă vieţile oamenilor, ci să le mântuiască (Luca 9:56). Şi Petru a primit o mustrare severă când încerca să-L abată pe Hristos de la moartea Sa iminentă (Matei 16:23).
Ce să mai spunem despre înaltele oficialităţi din timpul Său? Le-a spus că sunt făţarnici, „pentru că voi curăţiţi partea dinafară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi necumpătare” (Matei 23:25).
Cuvântul lui Dumnezeu este plin de mustrări. De-a lungul anilor, slujitorii lui Dumnezeu i-au transmis aceste mesaje unei lumii căreia nu îi place să asculte sfaturi şi să-şi îmbunătăţească purtarea. Numai câţiva vor accepta mustrarea ca un act de bunătate şi mare slujire (Psalmii 144:5). „Satana este foarte nerăbdător să ne arate părţile bune pe care le avem, dar numai prietenul credincios este gata… să ne arate defectele”, scria Charles Simeon, un episcop englez din secolul al XIX-lea.
Acum gândeşte-te: Accept eu recunoscător mustrările care vin din cer? Sau mă apăr în faţa celui care nu mă laudă prin cuvinte plăcute? Fie ca Dumnezeu să ne dea umilinţa şi înţelepciunea să distingem mustrările Sale pline de afecţiune! Intenţia compasiunii din spatele lor duce la pocăinţă.

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro