Când L-au răstignit, era ceasul al treilea. (Marcu 15:25)
Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce. Trupul Său era sfârtecat în bătăi; mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite acum pe lemn; picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau pironite pe cruce; acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini; buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere şi toate câte a îndurat – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâini şi din picioare, chinurile care au zguduit fiinţa Sa şi durerea de nedescris care l-a umplut sufletul atunci când Tatăl Şi-a ascuns faţa Sa de El – vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine, a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile paradisului. El (…) S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine şi, pentru tine, S-a făcut păcat.
Tăcuţi, privitorii urmăreau sfârşitul acestei scene îngrozitoare. Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoţii şi conducătorii priveau spre Ierusalim şi iată că norul cel dens se aşezase deasupra oraşului şi a Câmpiei ludeei. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, îşi retrăgea razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraş favorit. Fulgerele înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetăţii blestemate.
Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii şi, în tonuri clare, asemenea unei trâmbiţe ce părea să răsune prin toată creaţiunea, Domnul Isus a strigat: „S-a sfârşit!” „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” (Luca 23:46). O lumină a înconjurat crucea şi faţa Mântuitorului strălucea ca lumina soarelui. Apoi, El Şi-a plecat capul pe piept şi a murit. (Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui Iisus, p. 755-756)