Nouă leproși nerecunoscători

Domnul este bun față de toți și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui. Psalmii 145:9
Lepra era în trecut cea mai îngrozitoare boală. Pentru că nu avea leac și era destul de inexplicabilă, era considerată pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcătoși. În fapt, cel mai apăsător lucru era tocmai sentimentul că ești pedepsit de un Dumnezeu de la care ai fi așteptat iubire și iertare. Cum să ceri ajutor unui Dumnezeu care te-a lovit cu o asemenea pedeapsă? În general, cine era lovit de lepră se considera pierdut din toate punctele de vedere, aștepta doar moartea. Moartea era cea mai mare izbăvire. Familia te abandona sau era obligată să o facă, Dumnezeu părea că te lovea cumplit, deci ce putea fi mai rău decât atât? Într-o zi, zece leproși L-au văzut pe Isus. Auziseră că El vindecase pe mulți și că i-a și iertat de păcatele lor. Poate că disperarea sau poate că speranța i-a făcut să acționeze neașteptat și interzis. Au venit și s-au apropiat de Mântuitorul. Spre mirarea lor, dar și a mulțimii speriate, El nu a fugit de ei, ci, dimpotrivă, S-a apropiat și, fără să aștepte prea multe rugăminți, i-a trimis să se arate preoților, promițându-le că se vor vindeca. Ei nu aveau nimic de pierdut; au plecat și, pe drum, au fost vindecați. Zece oameni născuți din nou. Acum își puteau începe viața, la care nu mai sperau de mult. Unul dintre ei, văzând ce i s-a întâmplat, a simțit că vrea să-L mai vadă o dată pe Cel ce l-a vindecat și s-a întors să-I mulțumească. Doar atât putea face. Întrebarea tuturor a fost aceasta: „Nu erau zece? Ceilalți nouă unde sunt?” Recunoștința este specifică oamenilor de caracter. El știa că fusese făcută o minune pe care nu a meritat-o absolut deloc. În afară de recunoștință, mai avea un motiv: Învățătorul acela avea mai mult de spus și de oferit pentru inima lui. Corpul lui fusese vindecat, dar sufletul său era însetat după o eliberare de povara păcatului. A primit această eliberare mântuitoare pe deplin.
De gândit astăzi:
Dacă primim un dar și ne considerăm îndreptățiți, merituoși, vom face cea mai mare greșeală – vom uita să fim recunoscători. Dar cea mai importantă parte a unui dar este recunoștința. Ea este mai prețioasă decât cadoul în sine. Cel care îți oferă ceva tânjește să știe că ți-a plăcut, că ai apreciat gestul și că ți-a dat o clipă de fericire. Abia atunci vei fi primit darul pe deplin.