Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. – Filipeni 4:6,7
Cuprinsă de tristeţe şi frică, stăteam în debara şi mă gândeam la operaţia tatălui meu… Cu câteva luni în urmă, eu şi surorile mele primiserăm un telefon de la mama, care ne spunea că tata era grav bolnav. Suferea de boală polichistică la rinichi, o afecţiune genetică, din cauza căreia în rinichi i se înmulţesc chisturi. Tatălui meu i se dăduse o perioadă de aşteptare de două luni, timp în care putea începe dializa sau putea să facă un transplant de rinichi. Fusese pus pe o listă de aşteptare, unde se aştepta în medie cam cinci ani pentru a primi un rinichi de la un donator în moarte clinică, deşi cea mai bună soluţie ar fi fost un transplant de la un donator în viaţă. Eu şi cele trei surori ale mele ne oferiserăm să ne donăm rinichii. După ce ni s-au făcut analize de sânge, ni s-a spus tuturor că eram compatibile în ceea ce privea grupa de sânge şi că aveam trei din şase markeri ADN compatibili. Ultimul pas era să ni se facă o ecografie la rinichi pentru a vedea dacă moşteniserăm boala. Lăudat fie Domnul, niciuna dintre noi nu o avea! Următoarele câteva săptămâni parcă au zburat, deoarece ni s-au mai făcut şi alte analize pentru a vedea care dintre noi era cea mai potrivită pentru a dona. Eu aveam un avantaj de 5% faţă de surorile mele. Eram încântată! Puteam să-mi ajut tatăl.
Pe măsură ce se apropia ziua operaţiei, mă rugam frământată de tot felul de întrebări: Dacă sistemul imunitar al tatălui meu avea să respingă rinichiul? Dacă apăreau complicaţii? Dacă nu mai puteam cânta? Toate aceste întrebări se îngrămădeau în mintea mea, făcându-mă să mă îngrijorez.
Mă gândeam la Isus, care striga la Tatăl în Grădina Ghetsimani. Mă gândeam la faptul că, plin de suferinţă, El a căzut cu faţa la pământ, plecat în rugăciune, spunând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Matei 26:39). Apoi am simţit cum mă cuprinde pacea, deoarece ştiam că Isus îmi cunoştea îngrijorările. El îmi cunoştea gândurile. Îmi cunoştea frica, pentru că şi El o simţise. Dumnezeu fusese cu El şi ştiam că Dumnezeu era şi cu mine. De ce să mă îngrijorez? Simt că ÎI iubesc mai mult pe Isus după ce am meditat la sacrificiul imens pe care l-a făcut pentru mine. Dacă El a putut să-Şi dea viaţa, puteam dona şi eu un rinichi. Ştiam că Dumnezeu va fi cu mine indiferent de rezultat. Lăudat să fie Dumnezeu pentru faptul că tata a acceptat rinichiul, iar astăzi este vindecat!
Doamne Dumnezeule, ajută-mă să nu mă îngrijorez. Cu recunoştinţă, mă rog pentru pacea Ta astăzi.
Margie Salcedo Rice